Publicitatea este, astăzi, tot mai agresivă, tot mai epatantă vizual și auditiv. Dată fiind aglomerația de produse pe care comercianții încercă să ni le vâre sub nas, în urechi, în piele și pe sub piele, lucrurile nici nu au cum să stea altfel. Alegerea produselor nu mai este liberă, ci se supune legilor marketingului, care au luat în seamă toate mijloacele de a ajunge la noi – mai ales, subconștient. Ai, nu ai nevoie de ceva, trebuie să-l ai. De fapt, însăși ideea de „nevoie” este reinventată.
Iar când vine vorba despre parfumuri, nevoia e un concept ambiguu. Un lux deloc necesar, pe de o parte, parfumul se insinuează, pe de alta, tot ca o nevoie în viețile noastre. De la acoperirea propriului miros, indezirabil într-o sicietate civilizată – opusă, deci, celei naturale –, până la afirmarea unui statut social sau a unui profil psihologic, parfumul este o necesitate nenecesară („le plus indispensable des superflus”, îi spunea Colette într-un articol din L’Excelsior), un indeterminat – cumva ca pharmakon-ul despre care vorbește Derrida –, un alint, o desfătare, o plăcere. Și când n-au exercitat plăcerile asupra noastră o constrângere ce seamănă cu aceea a necesității?
Dar nu despre asta voiam să scriu, ci mai degrabă despre „schimbarea la chip” a imaginii publicitare.
Pusă față în față cu publicitatea modernă, aceea a începuturilor parfumeriei europene se folosește de mijloacele artei, ale sugestiei și ale aluziei, fiind mai potrivită unui produs care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, era un eveniment în viața cuiva, dar și o prezență discretă. Continuând preferința celei de-a doua jumătăți a secolulul al XIX-lea pentru mirosurile lejere, florale, parfumeria din prima parte a secolului XX, cu excepția redescoperii farmecului oriental, preferă notele ușoare, deloc agresive, mai curând abstracte. Atât femeile, cât și bărbații nu vor să lovească prin parfumul lor, nu fac din el o declarație brutală. Cel mai bine exprimă această tendință abordarea casei Dior, care, prin Edmond Roudnitska, pune în valoare notele diafane și abstracte. E suficient să ne gândim la cele două creații emblematice semnate de Roudnitska: Diorissimo (1956) și Eau sauvage (1966).
Or, pentru expresia vizuală a unor astfel de creații abstracte, executate, aparent, din câteva tușe, grafica lui René Gruau este cea mai potrivită. Inspirat de pictura japoneză și de Toulouse-Lautrec, Gruau surprinde și redă o atitudine sau o stare în ceea ce are ea mai reprezentativ. Deși rămâne figurativă, ea reușește să facă un pas și spre abstract. De fapt, esențializează atitudinea sau starea, îi îngroașă trăsăturile, făcând-o astfel mai pregnantă, întocmai celor două esențe realizate de Roudnitska.
În rest, imaginile vorbesc de la sine...
No comments:
Post a Comment