Asemenea materiilor prime – naturale sau sintetice –, clasificate în funcție de 27 de arhetipuri (anisate, balsamice etc.), parfumurile sunt și ele grupate în șapte familii, după natura lor olfactivă.
Parfumurile ciprate (chyprés) sunt construite pe baza acrodului bergamotă-iasomie-licheni de stejar. Categoria și-a căpătat denumirea de la celebrul parfum Chypre, creat de François Coty în 1917.
Parfumurile de tip fugère îmbină notele de lavandă cu cele lemnoase, dedicate în special apelor de toaletă masculine. Mirosul lor amintește de rădăcini, frunze, lemn, note ierboase, licheni de stejar. Prototipul acestora este parfumul creat de casa Houbigand în 1882, Fougère Royale.
Parfumurile cu dominantă de piele (cuirs), și ele masculine, au un miros „sec”, de fum, tutun și piele, dar nu exclud accentele florale. Nota de piele se realizează pe un fond lemnos, ușor verde, de cedru, santal, cu vetiver și scorțișoară, la care se adaugă accente de mesteacăn, styrax, labdanum, mosc, civetă și, mai ales, castoreum. Reprezentative pentru această categorie sunt parfumurile „cuir de Russie”, în special Cuir de Russie de la Chanel (1924), sau Tabac blond de la Caron (1919).
În categoria parfumurilor citrice (hespéridés) intră toate apele de colonie clasice cu buchet citric (bergamotă, mandarine, flori de portocal, petit-grain), cărora li se adaugă notele ierboase (lavandă, rozmarin, melisă, salvie, cimbru) și chiar note picante de cuișoare sau garoafe. Prototipurile acestei categorii sunt 4711 de la Mülhens (1792), continuat acum de Mäurer & Wirtz, sau Farina 1709 Eau de Cologne, a cărui paternitate a fost îndelung dezbătută.
Parfumurile „orientale” sau ambrate (ambrés) sunt impregnate de vanile și/ sau de un fond de esență animală și răspândesc note dulci, pudrate, uneori florale și lemnoase, dar mereu subliniate de cele animalice, ce le conferă tărie și exotism. Un reprezentant de seamă al acestei categorii este Shalimar de la Guerlain.
Parfumurile lemnoase (boisés) sunt dominate de acordurile de santal, cedru, conifere, vetiver sau paciuli. Un reprezentant tipic este Vétiver de la Carven (1957).
Parfumurile florale (floraux) declină fie o singură notă florală (așa-numitele soliflore) sau mai multe, evoluând de la notele cele mai proaspete până la florile grele, intoxicante, de la notele verzi până la cele de fruct sau lemn.
Fiecare dintre aceste familii poate fi divers „colorată”. Astfel, se poate vorbi despre parfumuri florale aldehidice, atunci când în compoziția lor intră aldehide de sinteză, inodore, dar capabile să pună în valoare componentele pe care le însoțesc; despre parfumuri florale verzi, în care mirosul câmpenesc este sporit de prezența galbanumului; despre parfumuri florale fructate, cu note de zmeură, căpșuni, piersică, prună sau pepene etc.
Anumite formule sunt numite figurative atunci când putem identifica în ele cu ușurință o notă dominantă, de exemplu una alimentară sau vegetală. Altele, în compoziția cărora intră aldehidele, sunt numite abstracte.
Dar noi și noi categorii s-au constituit de-a lungul secolului al XX-lea, reflectând experimente și tendințe: parfumurile transparente, cum ar fi Eau sauvage de la Dior, cele lăptoase sau cele gurmande, cu note de praline, ciocolată sau caramel, al cărui prototip este Angel de la Thierry Mugler.
Calea denumirilor și a categoriilor rămâne deschisă, de vreme ce creația poate depăși mereu și mereu noi limite.
No comments:
Post a Comment