REACȚIILE OLFACTIVE STÂRNITE DE UN TABLOU
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Când scriam pentru articolul precedent, mi-am dat seama că am un lapsus demn de alte timpuri: nu-mi aduceam aminte și pace numele pictorului care a realizat tabloul Still Life. Un olandez reprezentativ pentru Epoca de Aur olandeză, Willem Claesz Heda a realizat o serie întreagă de tablouri Still Life. Aveam în minte tabloul/ tablourile, dar numele pictorului nici că mi-l aduceam aminte. Așa că am rugat un bun prieten să-mi spună pictori care au făcut „tablouri cu mese încărcate”. De regulă picam pe aceeași idee, dar de data aceasta n-a fost să fie. M-a trimis la Matisse și la Pantagruel. Drept urmare, o noapte întreagă m-a bântuit căutarea numelui pictorului, dar așa a încolțit și ideea pentru un alt articol.
Olfactivul n-a jucat în pictură niciodată rol de primadonă. Vizualul primează în fața oricărui alt simț și, ca atare, contemplarea unui tablou se face aproape în exclusivitate privindu-l, indiferent de subiectul acestuia. Dacă ne uităm și la pasajele literare care descriu impresiile unui personaj sau altul în fața unui tablou, ne dăm seama că și scriitorii se văd limitați la a folosi verbe din aria vizualului. În schimb, se poate observa un alt tip de variație: cea dată de al doilea val de percepții, care sunt dependente de cele vizuale, un fel de consecințe directe ale acestora. De aceea, unora dintre noi un tablou cu mese încărcate cu tot felul de bucate, din care ies aburi aromitori, s-ar putea să nu le spună nimic, în schimb gurmanzilor s-ar putea să le stârnească pofte de nestăpânit. Mi-am dat seama privind la seria Still Life a lui Heda că în spatele acestor tablouri nu stă o obsesie, cum s-ar grăbi mulți să spună, ci o încercare de surprindere a privitorului, un soi de provocare ascunsă în micile detalii: oare bucata aceea de jambon ce miros o avea? Dar lămâia aceea atât de apetisantă și de proaspătă? Ce arome și mirosuri au încărcat nările celor așezați în jurul mesei aranjate cu atâta fast? Mai toate tablourile prind în miezul lor o dezordine ordonată, adică o aranjare voită a unor elemente disparate; tipsiile nu par că vin din aceeași poveste cu clondirul, după cum fața de masă este de un alb discordant în raport cu restul obiectelor. Din toate, dar absolut din toate tablourile lui Willem Claesz Heda răzbat până la mine mirosuri de carne îndelung frăgezită, carne de vânat care cere un anumit vin (sec și roșu, evident!) și o garnitură aleasă pe măsură. Îmi umplu plămânii cu miros de bucate gătite îndelung, fără grabă. Paradoxal, dacă ne gândim la timpurile în care a pictat olandezul: o epocă în care soba de gătit triumfa în mijlocul unei bucătării, generoasă spațial în raport cu restul casei – mă refer la dimensiunile camerelor de locuit, nu și la cele ale sălilor de bal sau ale sufrageriilor caselor nobililor, căci acestor interioare li se potrivesc tablourile –, iar alimentele erau pregătite într-un mod destul de rudimentar.
 |
 |
Revenind la sugestia prietenului, aici am avut parte de o a doua confuzie. El se gândea la tabloul The Dining Table, eu la mai celebrul The Dessert: Harmony in Red. Recunosc că alegerea lui era cu mult mai mult pe placul meu, din toate punctele de vedere, dar mai ales olfactiv. E ceva în ritualul acela de aranjare a mesei care provoacă simțul olfactiv, care te lasă într-o așteptare a ceea ce va urma: toate acele farfurii vor fi pline în curând de mâncăruri aburinde, care vor umple nările comesenilor cu tot felul arome și condimente, iar paharele vor provoca degustătorii să se desfete cu vinuri de bună calitate, care se sorb pe îndelete, dar nu înainte de a fi mirosite îndelung. În schimb, din The Dessert: Harmony in Red nu răzbate până la mine aproape niciun miros, din pricina acelui roșu intens, care joacă rol de canafas, dar și de agent provocator; nu contează foarte mult ce este pus/ așezat pe masă, ci cine aranjează, adică femeia. Iar femeia (ca gen) va fi întotdeauna pusă în evidență de un pic de roșu (mi-am adus aminte de mantra unor femei aflate în suferință: „ruj roșu pentru vremuri grele”).
Același prieten mi-a trimis și fotografia cu tabloul cu Gargantua. Bănuiesc și ce l-a determinat să mi-l trimită, dar nu e locul aici pentru detalii. Dar m-am surprins, privindu-l, că mă întreb unde încap atâtea mirosuri pe masa aceea. Gargantua are o mimică sugestivă, dar cu toate acestea nu dă semne că ar fi în căutare de mirosuri, pentru el nu mai este timp de degustat, a trecut direct la înfulecat. Diferența dintre un gurmand și un oarecare aici e: primul degustă, preferă porții mici și aranjate într-un anume fel, care să provoace simțurile, pe când nesățiosul de Gargantua nu se gândește decât la cum să-și umple stomacul mai repede și până la refuz. Un tablou sugestiv ca o frescă de epocă, care merită studiat îndelung, pentru că surprinzi în gesturile servitorilor o mulțime de detalii legate de obiceiuri culinare, de moduri de preparare specifice epocii lui Rabelais etc. Într-o antiteză perfectă și în spiritul dialogului, prietenul mi-a trimis și două fotografii care n-au nimic în comun cu pictura, dar pot stârni și ele niscaiva senzații olfactive. Evident că acestea vor fi din cu totul altă sferă, una a grosolanului, a cantitativului, a invadării și asaltului continuu a nărilor cu mirosuri grele, de cărnuri servite în grabă și în cantități uriașe, doar pentru că vor fi înfulecate de meseni flămânzi și nestatornici.
Mă gândesc acum la un adevărat itinerariu prin muzeele Bucureștiului ghidată fiind de această stimulare (în formă continuantă, dar deloc agravantă) a olfactivului. E o asociere la care nu mă gândeam acum doi ani (să zicem), dar de care mă bucur acum din plin. Schimbarea de perspectivă nu poate decât să contribuie la întregirea universului cunoașterii. Unele drumuri ale cunoașterii ni se deschid doar dacă știm să ne lăsăm purtați și de olfactiv.
No comments:
Post a Comment