„O viață măruntă” (“A little life”) ar putea fi titlul vieții multora dintre noi. Însă viețile noastre mărunte ar putea fi descrise ca vieți lipsite de evenimente majore, vieți care au curs lin, fără întreruperi, fără vârtejuri, fără cascade, fără nimic care să le tulbure nici adâncurile, nici suprafața. O viață măruntă poate fi și viața aceea care încape într-un pumn strâns cu putere, o viață chircită și atât de sugrumată, încât printre degete i se scurge sângele. Despre primele vieți nu există mărturii, documente, nu există o literatură care să le salveze de propria micime. În fond, ce ne-ar putea oferi în plus nouă, celor care ducem o viață la fel de măruntă? Despre celelalte vieți mărunte – aș zice „mărunțite” (de Viață, în genere, dar și de viața altora) – s-au scris cărți care alcătuiesc marea literatură a lumii. Din această categorie face parte și cartea Hanyei Yanagihara, A Little Life/ O viață măruntă, publicată în traducerea Adrianei Bădescu la Editura Litera (ediția a II-a, în 2019). A rezuma o carte de 1024 de pagini ar fi cu totul nepotrivit. Ce e de știut, pe scurt, pentru a pricepe pasajul de mai jos, este faptul că Willem, partenerul de viață a lui Jude, a decedat în urma unui accident de mașină, iar Jude se trezește singur, încercând să recupereze amintirea celui care i-a fost o viață întreagă cel mai apropiat prieten – de fapt, sinele său mai luminos.
În seara aceea, înainte să se culce, intră în jumătatea de dressing a lui Willem, pe care încă n-a golit-o. Sunt aici cămășile lui, pe umerașe, puloverele, pe rafturi, şi pantofii înșirați dedesubt. Ia cămașa de care are nevoie, una rubinie cu dungulițe galbene pe care Willem obișnuia s-o poarte prin casă primăvara, şi şi-o trece peste cap, dar nu-şi trage mânecile pe mâini, ci le leagă în fața pieptului, încât arată ca şi când ar fi într-o cămașă de forță, doar că, dacă se concentrează, el poate pretinde că sunt brațele lui Willem înfășurate în jurul lui. Se așază pe pat. Ritualul i se pare jenant şi rușinos, dar îl practică doar când are cu adevărat nevoie de el, iar în seara asta chiar are.
Stă treaz în pat. Din când în când își înfundă nasul în gulerul cămășii, ca să simtă ce a mai rămas din mirosul lui Willem pe ea, dar, cu fiecare purtare, izul devine mai slab. E a patra cămașă a lui Willem pe care a folosit-o, şi are mare grijă să-i păstreze mirosul. Primele trei, pe care le-a purtat luni de zile aproape în fiecare noapte, nu mai miros a Willem; acum miros a el, a Jude. Uneori încearcă să găsească mângâiere în faptul că însuși mirosul lui e un dar de la Willem, dar niciodată mângâierea asta nu e de durată.
Chiar dinainte ca ei doi să fie împreună, Willem îi aducea de fiecare dată ceva de pe unde filma, şi, când se întorsese de la Odiseea venise cu doua flacoane de colonie pe care i le preparase un celebru parfumier din Florența.
– Știu că poate o să ți se pară ciudat, îi spusese, dar mi-a povestit cineva (el zâmbise atunci pentru sine, știind că acel cineva era o fată) despre chestia asta, şi mi s-a părut interesant.
Şi-i explicase cum i-1 descrisese pe el ca om parfumierului – ce culori îi plăceau, ce gusturi, ce regiuni ale lumii – şi cum specialistul crease parfumul special pentru el.
Jude îl adulmecase: era proaspăt şi ușor piperat, cu o notă de bază aspră.
– Vetiver, precizase Willem. Încearcă-l!
Şi el își pusese un strop pe mână, fiindcă pe vremea aceea nu-1 lăsa să-i vadă încheieturile. Willem își apropiase nasul.
– Îmi place. Miroase plăcut pe tine.
Şi simțiseră amândoi un fel de sfiiciune reciprocă.
– Mulțumesc, Willem. Şi mie îmi place.
Willem comandase şi pentru el însuși un parfum personalizat. Al lui avea la bază santal, şi, în scurt timp, Jude ajunsese să asocieze lemnul de santal cu Willem; întotdeauna când îi simțea mirosul, mai ales când era undeva departe de casă – în India cu treburi, în Japonia, în Thailanda –, se gândea la Willem şi se simțea mai puțin singur. Cu trecerea anilor, continuaseră amândoi să comande esențele respective de la parfumierul florentin, şi, cu două luni în urmă, unul dintre primele lucruri pe care le făcuse când își recăpătase prezența de spirit necesară fusese să comande o cantitate mare din apa de colonie personalizată a lui Willem. Fusese atât de ușurat şi de surescitat când coletul sosise în sfârșit, încât mâinile începuseră să-i tremure când rupsese ambalajul şi deschisese cutia. Deja îl simțea pe Willem alunecându-i printre degete; deja știa că trebuie să încerce să-l păstreze. Dar, cu toate că pulverizase parfumul – cu grijă, fiindcă nu voia să folosească prea mult – pe cămașa lui Willem, nu fusese același lucru. La urma urmei, nu doar colonia făcuse ca hainele lui Willem să miroasă a Willem; lipsea el, însăși ființa lui. În noaptea aceea se întinsese în pat într-o cămașă leșioasă de atâta esență de santal, cu un parfum atât de puternic, încât acoperise orice alt miros şi distrusese tot ce mai rămăsese din Willem. În noaptea aceea plânsese pentru prima dată după mult timp, iar a doua zi luase cămașa de pe umeraș, o împăturise şi o pusese într-o cutie în colțul dulapului, ca să nu contamineze şi celelalte haine.
Colonia şi ritualul cămășii: două elemente din eșafodajul, așa firav şi fragil cum e, pe care a învățat să-l construiască ca să poată merge mai departe, să-şi trăiască viața în continuare. Deși de multe ori simte că de fapt nu trăiește, ci doar există, împins de la o zi la alta, nu înaintând din proprie inițiativă. Dar nu se pedepsește prea tare pentru asta; simplul fapt de a exista e şi așa destul de dificil. (pp. 615-617)
[...]
Autoamăgirea e cea care îl susține, şi se teme de ziua în care iluziile își vor pierde puterea de a-l mai convinge. [...] Nu are deloc sentimentul de vinovăție al supraviețuitorului; simte doar incapacitatea de a înțelege a celui rămas în viață: întotdeauna a fost absolut sigur că el va muri înaintea lui Willem. Toți au fost siguri. Willem, Andy, Harold, JB, Malcolm, Julia, Richard: el avea să moară înaintea lor. Singura necunoscută era cum avea să moară – de propria-i mână sau din cauza unei infecții. Dar nimănui, nici unuia dintre ei nu-i trecuse prin cap că Willem, tocmai Willem, ar fi putut să dispară înaintea lui. Nu existaseră planuri pentru o asemenea eventualitate. Dacă ar fi știut că există această posibilitate, dacă ideea ar fi fost mai puțin absurdă, şi-ar fi făcut rezerve, l-ar fi înregistrat pe Willem vorbindu-i şi l-ar fi păstrat. L-ar fi fotografiat mai mult. Ar fi încercat să distileze însăși chimia corpului lui Willem. L-ar fi dus, abia trezit din somn, la parfumierul acela din Florența. „Uite!“ i-ar fi zis. „Ăsta. Mirosul ăsta. Vreau să mi-l îmbuteliezi“. (p. 624)
No comments:
Post a Comment