Colocvial, spunem uneori despre două persoane care formează un cuplu că s-au „combinat”. Dacă s-au combinat, asta înseamnă că între ele există o compatibilitate, că fuziunea a fost posibilă în virtutea unor caracteristici comune ale compușilor, care îi fac să rămână împreună. Dincolo de – sau, mai degrabă, dincoace de – compatibilitățile spirituale, există o compatibilitate pur fizică, elementară, care ne dictează apropierile și respingerile – cel mai adesea, inconștiente. De altfel, limbajul comun reflectă această idee – „există chimie între ei”, spunem –, dacă ne gândim că această compatibilitate este văzută ca o îmbinare perfectă, ca o reacție chimică reușită între doi parteneri închipuiți ca (sumă de) elemente chimice. Compoziția mea chimică este compatibilă cu a ta, fiecare particulă din mine este în armonie cu fiecare particulă din tine. Dacă la această compatibilitate fizică o adăugăm pe cea psihică și spirituală, atunci reușim să facem saltul de la chimie la alchimie.
Dar să revenim la chimie. Faptul că mirosul și gustul sunt singurele noastre simțuri chimice ne îndreaptă atenția – vrem, nu vrem – spre un tip aparte de compatibilitate, despre care rareori se discută, asta și ca urmare a tabuurilor ce înconjoară aceste două simțuri intime, extrem de subiective, cu un vocabular precar și, tocmai de aceea, greu de civilizat. Fiind simțuri ce stârnesc modificări ale chimiei noastre lăuntrice, mirosul și gustul permit combinarea și comunicarea la un nivel profund, de vreme ce restul simțurilor – văzul, auzul și pipăitul – se opresc la nivelul epidermei. Doar prin miros și gust Celălalt pătrunde în mine și mă transformă, într-un schimb reciproc de mesaje și de reacții. Doar mirosul și gustul ne revelează natura pe de-a-ntregul, ceea ce explică și forța reacțiilor atunci când ne confruntăm cu mirosul și gustul Celuilalt. Ele reușesc să ne răscolească până în măruntaie, la propriu, deși, pe cale afectivă, putem spune că văzul și auzul o pot face și ele în egală măsură – cu simțul tactil stând undeva la mijloc, la granița dintre mine și tine. Prin caracterul inevitabil, constrângător al reacțiilor pe care le stârnesc, mirosul și gustul devin condiția necesară, de posibilitate, pentru o combinație totală, care este întregită de simțurile distanței – văz și auz – sau de pipăit, ca simț al apropierii de limitele eului nostru.
Importanța mirosurilor în stabilirea schimburilor sociale e confirmată și de datele antropologice. În anumite triburi, precum Desana din Columbia amazoniană, ele definesc normele de alianță între triburi; căsătoria este posibilă aici doar între grupuri care se diferențiază unele de altele prin mirosurile și parfumurile lor. Nu doar că fiecare posedă propriul miros – conferit de înfățișare, emoții sau alimentație –, ci toți membrii aparținând aceluiași trib împărtășesc un miros caracteristic, care îi deosebește de membrii altui trib. Pentru Desana, căsătoria poate avea loc doar între persoane cu miros diferit, așadar ei sunt nevoiți să pornească în căutarea unui soț sau a unei soții printre membrii unui alt trib, având grijă să găsească pe cineva al cărui miros se poate combina cu al lor. Interdicția de a se uni cu cineva care are același miros este o modalitate de a preveni incestul și de a evita endogamia. Regulile căsătoriei se supun unei scheme asemănătoare amestecurilor culinare – de pildă, nu poți combina carnea cu peștele. Tot așa și în căsătorie: trebuie să știi să faci amestecul potrivit. În limba tribului Desena, aceeași expresie – mereké (combină, amestecă bine) – este folosită ca recomandare adresată atât bucătarului, cât și viitorului soț. Așadar, căsătoria este o îmbinare, o unire a mirosurilor*.
Datele antropologice sunt completate de cele genetice. Experimentele pe șoareci au dovedit rolul esențial jucat de simțul mirosului în depistarea genelor la semeni, gene ce dictează împerecherile cu mai multe șanse de supraviețuire. Folosindu-se de miros, șoarecii reușeșesc să depisteze coduri diferite de ale lor, pentru o combinație al cărei rezultat va fi un sistem imunitar mult mai adaptat atacurilor mediului de viață. Ce ne împiedică să credem că și oamenii s-ar lăsa conduși de miros în alegerea partenerului de viață, tocmai pentru a-i transmite urmașului un cockteil perfect de gene?
Societatea modernă – definită, pe de o parte, de dezodorizarea masivă și de tabuurile impuse emanațiilor corporale, și, pe de alta, de o odorizare artificială excesivă, unificatoare și depersonalizantă – pierde din vedere tot mai mult latura chimică, constrângătoare a „combinațiilor” dintre oameni. Primatul văzului și auzului – vezi toate mijloacele de comunicare în masă, precum și pe cele de întâlniri online – face ca simțurile prea personale ale pipăitului, mirosului și gustului (declarate incorecte social/ politic) să fie trecute sub tăcere, nesocotind rolul lor determinant în intimitatea cuplului. Dar câte „combinații” nu s-au desfăcut din pricina mirosului sau a gustului de nesuportat al Celuilalt?
* Vezi Aroma. The cultural history of smell de Constance Classen, David Howes și Anthony Synnott (Routledge, 1994, p. 98 și urm.)
No comments:
Post a Comment