Interviu Osmé, cu Adina Popescu

Credit foto: Ema Cojocaru

Născută în 1978, în București, Adina Popescu a absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter, jurnalist cultural și, mai târziu, ca redactor la Dilema veche, unde are în prezent o rubrică săptămânală intitulată „Portrete în mers“. Pasiunea pentru film n-a dispărut, fiindcă Adina face și filme documentare. Prima ei carte pentru copii a fost Doar un zbor în jurul lumii, publicată în 1999, căreia i-au urmat și altele: Miriapodul hoinar şi alte povești, Mari povești românești pe înțelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate (în colaborare cu Alexandru Ciubotariu). În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moșilor, o carte inițial destinată adulților, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o mașină a timpului care să-i poarte în anii 1980. Trilogia fantastică O istorie secretă a Țării Vampirilor a câștigat Marele Premiu al concursului de creație literară „Trofeul Arthur”, în 2013. Adina este și coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

---

Ce loc ocupă parfumul, mirosurile și mirodeniile în viața ta?

Nu m-am gîndit niciodată la asta pînă acum, dar cred că mirosul are un rol destul de important. Poate pentru a compensa faptul că nu văd aproape deloc cu ochiul stîng – e o miopie forte din naștere, care nu se poate corecta; la un moment dat am avut și o dezlipire de retină –, mă bazez mult pe celelalte simțuri. Pe auz, pe miros. Aud zgomotele pe care în mod normal probabil că nu le-aș auzi, simt orice miros poate mai pregnant decît alți oameni. Sau cel puțin așa îmi închipui. Totuși, nu sînt înnebunită după parfumuri, după lucrurile care „miros frumos” în sensul general valabil. Banii cheltuiți pe parfumuri scumpe mi se par irosiți. Cred că mult mai importante sînt senzațiile olfactive și ceea ce pot ele să declanșeze. Amintiri, povești. Îmi place literatura care conține și un univers olfactiv, din punctul ăsta de vedere cartea bate filmul, filmul nu are niciun fel de miros, nici măcar nu reușește să-l sugereze, totul e vizual. În viața de zi cu zi, îmi plac adierile, dîrele de miros și locurile unde ele te conduc. În privința mirodeniilor, le prefer pe cele subtile, ierburi, coajă de lămîie, nucșoară. Nu mănînc deloc spicy, iuțeala acoperă în mod neplăcut toate celelalte arome, mănînci și transpiri, ce-ai rezolvat cu asta? Așa cum mi-aș dori să cred că în viață nu e totul alb sau negru și că există tot felul de nuanțe, cam așa e și cu mirosurile... E ca la vinurile bune – un pic de citrice, note florale, un strop de miere, o undă de vanilie întregesc buchetul.       

Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?

Sînt multe, două îmi vin acum în minte. Primul este mirosul de vinete coapte pe plită, prin august, în vacanțele mele de vară de la Cluj, care marca cumva sfîrșitul verii. Pe atunci, fructele și legumele erau de sezon, nu se găseau pe tot parcursul anului, ca acum. Nimeni nu cocea vinete în decembrie, ci doar cînd începea „sezonul” de vinete, toată lumea făcea salată de vinete, o ocupație care preceda alta, mai importantă – momentul zacuștei, care se întîmpla abia în toamnă, cînd vinetele se ieftineau zdravăn. În toate scările de bloc din cartierul Gheorgheni mirosea a salată de vinete, de pe toate ferestrele larg deschise ale bucătăriilor venea aroma de vinete coapte. Mi-era o poftă teribilă, aș fi mîncat kilograme de salată de vinete pe felii groase de pîine ardelenească, îndesată, cu roșii de vară dulci. Mi-e poftă și acum, în momentul în care scriu; în zilele noastre parcă salata de vinete nu mai e la fel. Desigur, mirosul ăsta e plin de nostalgie, verile de altădată, vacanțele copilăriei, zilele lungi, luminoase, ce păreau nesfîrșite.

Un alt miros care mi se pare acum că a dispărut sau că pur și simplu e altfel este mirosul de după ploaie, mai ales într-un mare oraș cum e Bucureștiul, care a devenit din ce în ce mai poluat. Mi-amintesc mirosul de după ploaie din copilăria mea, primăvara, pe străduțele „din spate”, cum le numeam eu, străzile cu case din spatele marilor bulevarde, din spatele Căii Moșilor – Toamnei, Salcîmilor, Silvestru, Popa Petre. Atît de proaspăt, de revigorant se simțea încă mirosul de pămînt ud (mai avem pămînt în București sau numai asfalt?), de flori scuturate, de iarbă, de melci, combinat și cu o dîră inconfundabilă de miros urban, „industrial”, de trotuar care se usucă sub razele soarelui, de gaz de eșapament, de fiare vechi, ruginite. Miros de mahala spălată de ploaie, zoaie care se scurg spre gurile de canal. Cam ăsta era Bucureștiul de după ploaie de acum 30 de ani.      

Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără să-i dai numele?

Tonic, înțepător în sensul bun, ca sărurile bunicii ce te trezesc din leșin, nimic dulceag, dulcele mi se pare grețos. Fresh. 

Mirosul perfect al bărbatului perfect? Dar al celui imperfect, de toate zilele?

Cînd eram adolescentă, mă preocupau astfel de probleme. 😊 Mă îndrăgostisem de un rocker cu vreo opt ani mai mare decît mine, mi se părea extrem de matur, de „bărbat” față de toți băieții de vîrsta mea, cu puf de mustață și cu vocea în schimbare. Aveam un început de idilă în care eu căutam nu știu ce romantism, n-a mers prea departe. Îl evocam în jurnale, cu tot cu mirosul lui de geacă de motor combinat cu un deodorant ieftin, care mie mi se părea sublim pentru că era al lui – Axe Marine. Mai tîrziu am descoperit că o grămadă de bărbați se dădeau cu Axe Marine și erau suficient de comuni ca să nu mă intereseze.

În viața de zi cu zi, cred că toți – bărbați și femei – mirosim imperfect, în fond, sîntem oameni... Societatea în sine nu are cum să „miroasă” impecabil. Să adunăm laolaltă o sută de bărbați și de femei, să-i înghesuim în metrou la o oră de vîrf, să-i ținem acolo ca sardelele vreo zece stații și, la final, toți vor mirosi la fel.

Ce miros are iubirea? Ce ingrediente ai pune într-un elixir al iubirii?

Tot în adolescență, ți-aș fi răspuns elaborat la această întrebare. În volumul al doilea din O istorie secretă a Țării Vampirilor, există un personaj, Todosia, o adolescentă care vrea să devină zînă și se pricepe la tot felul de farmece și de poțiuni, o voi întreba pe ea mai întîi! Iar în volumul al treilea al trilogiei vor fi niște Portițe secrete de trecere între Tărîmul nostru și Celălalt tărîm, unde ești bombardat cu tot felul de stimuli vizuali, auditivi sau olfactivi. Există o portiță din asta și a mirosurilor din copilărie, în care personajele au parte de o experiență olfactivă care îi ajută să călătorească în timp.

Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?

Îmi place la nebunie cum miros bebelușii și, în general, copiii foarte mici, cum le miros pielea și părul, atît de dulce, de delicat... Dar îți dai seama cum ar fi să mirosim toți ca niște sugari?

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să cunoască (mai bine) civilizația umană?

Îmi vin numai răspunsuri năstrușnice în minte, pentru că întrebarea e năstrușnică. Cred că nu le-aș da să miroasă din prima trandafiri și i-aș încerca mai întîi cu mirosurile pestilențiale ale omenirii. Aș începe cu mirosul de șosete nespălate.

Asociezi locurile prin care ai călătorit cu mirosurile lor? Și-au lăsat o amprentă olfactivă asupra ta?

De cele mai multe ori fac asta. În timpul comunismului, mă întrebam nu doar cum arată, dar și cum „miroase” Occidentul. Am aflat mult timp după aceea, cînd am ieșit pentru prima dată din țară, pe la 27 de ani. Prima dată am fost la Bruxelles și țin minte că am fost surprinsă, și nu neapărat la un mod plăcut. În afară de mirosurile de mîncare stradală care se amestecau între ele pînă cînd ți se tăia orice poftă de mîncare și cu care nu eram obișnuită (în România comunistă, acestea nu existau, imediat după 1990, peste tot mirosea a pîine caldă de la cuptoarele turcești) – cartofi prăjiți, kebab, ulei încins, zahăr vanilat de la gaufres etc. –, mai era și un alt miros greu, de țevăraie, de infrastructură a orașului. Apoi, în Germania, mi s-a părut că toate orașele mari, inclusiv Berlinul, care este unul dintre orașele mele preferate, miroseau a canalizare. De undeva parcă tot venea un iz subtil de rahat, chiar dacă era acoperit de zeci de straturi de parfum, de odorizant, iar orașele în sine erau mult mai curate decît ale noastre. Poate că a fost o falsă impresie, indusă, ani întregi ne-au băgat în cap comuniștii că Occidentul e de rahat 😊

Însă multe locuri au un miros al lor. Delta are un miros specific, inconfundabil, se simte de la kilometri întregi, de cînd intri în județul Tulcea. Sulina are un miros de descompunere, însă nu neplăcut, un miros de sfîrșit de lume. Toate orașele de la mare miros demențial pentru mine, briza, aerul sărat schimbă totul. De pildă, în Porto, unde peste mirosul pe care îl aminteam și pe care îl dă apropierea oceanului se suprapune mirosul de cod (bacalhau) prăjit – îți iau razna toate simțurile și e imposibil să nu asociezi orașul cu amestecul ăla olfactiv.      

Alege un oraș, o țară, un spațiu pe care-l iubești și încearcă să-i povestești unui străin despre mirosul acelui loc.

Dintre toate locurile în care am fost pînă acum (nu sînt ele prea multe, e adevărat, și nu în afara Europei), o experiență olfactivă care m-a marcat a fost Sarajevo. Orașul ăla, mai ales bazarul din centru, miroase cu totul special, aș spune, la un mod metaforic, că e un amestec cu totul inedit de Occident și Orient la nivel olfactiv. Nici nu mai trebuie să vezi, doar închizi ochii și miroși – mirodeniile, ca în orice bazar oriental, mirosul de carne friptă prezent peste tot (de ćevapi), mirosul inconfundabil de cafea și alte arome mai mult sau mai puțin subtile, învăluite, mai ales la primele ore ale serii, în fumul subțire și parfumat de narghilea (de lula). Dacă deschizi ochii, vezi cum fumul ăla albăstrui se ridică leneș deasupra orașului, e realism-magic ce-i acolo, e poveste.

Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?

Cred că aș alege totuși văzul, apropo de ce am răspuns la prima întrebare. Toată viața m-am întrebat cum o fi să vezi la fel de bine cu ambii ochi, dacă se schimbă ceva în perspectiva asupra lumii. 

Pentru a recrea un moment din trecut, recurgi la mirosuri?

Da, îmi place să fac analogii olfactive. De pildă, în Povestiri de la Calea Moșilor există o patiserie pe colțul de la intersecția cu Eminescu; acolo se vindeau niște pateuri calde cu brînză minunate, le simțeam mirosul de pe cealaltă parte a străzii, cînd mă întorceam de la școală, și tot acele pateuri au fost pretextul unei prietenii care s-a înfiripat cu o colegă din ultima bancă. Pentru că mirosul lor încă stăruie în memoria mea afectivă, simțeam nevoia în carte să-l punctez cumva, să aibă un mic rol în narațiune. I-am zis „acel miros de McDonald’s al timpurilor vechi”, în speranța că și cei care nu au trăit acele vremuri, cei care s-au născut mai tîrziu, vor înțelege astfel ce impact avea asupra noastră, al copiilor de atunci. De fapt, mirosurile por face parte din orice descriere a unui spațiu, din atmosferă, iar eu cred că, dincolo de poveste, o mare parte din valoarea literaturii constă în atmosfera pe care reușești s-o redai.

 

Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?

În momentul acesta, din păcate, sînt contrariată de mirosul de spirt. Am o sticlă de spirt mereu la îndemînă ca să dezinfectez suprafețele, mîinile și mi se pare ciudat și nefiresc să gătesc cu sticla de spirt alături, să dau cu spirt pe birou și pe clanțe, mirosul de spirt e peste tot în casă, nu m-aș fi gîndit niciodată că mirosul ăsta, pe care mai de mult îl ignoram, va deveni atît de reprezentativ pentru o perioadă din viața noastră. La fel și mirosul de clor, pe care mi-l amintesc vag din copilărie, de la bazinul de înot sau din toaletele de la grădiniță. E un miros care îți rămîne în minte, îl asociezi cu igiena, însă nu m-aș fi gîndit că va reveni în acest mod în viața mea.

Cum îți miroase Bucureștiul?

Bucureștiul nu miroase bine, dar nici nu are un miros specific, ca alte orașe, ca orașele de la mare, de pidă, despre care povesteam. Mai nou, din păcate, miroase a deșeuri arse în gropile de la margine, un miros toxic. De fapt, Bucureștiul în sine e un oraș toxic. În cartierul meu de la Lizeanu miroase deseori a gunoi stătut, care zace prin fața porților, nu există nicio responsabilitate civică, oamenii își abandonează gunoaiele pe unde se nimerește, coșurile stradale se revarsă. Într-un timp, orașul mirosea a covrigi și a haine rufoase second hand, acum mirosurile astea au mai dispărut, au definit o perioadă, anii ’90, apoi criza financiară din 2008. Categoric că un oraș miroase diferit și în funcție de timpuri, de epoci; într-un fel miroase un oraș în care oamenii se încălzesc cu sobe cu lemne și altfel altul unde există termoficare. Însă cred că mirosul de gunoi în putrefacție a persistat mereu în București, într-un fel sau altul.       

Și Calea Moșilor?

Nici Calea Moșilor nu mai miroase a ceva anume. Cred că o singură dată a avut un miros identificabil, la începutul anilor ’80, atunci cînd s-au demolat casele și s-au construit blocurile socialiste. Cîțiva ani după aceea, a mirosit a var, a moloz, a bidinea – aceea era Calea Moșilor din copilăria mea, un simbol al „reconstrucției” și al omului nou.