Miros de pâine proaspătă – „Cumnata lui Pantagruel”, în regia lui Silviu Purcărete
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
****
Articol preluat de pe Bookhub
Despre spectacolul realizat de Silviu Purcărete acum mai bine de zece ani, iată, se poate vorbi și astăzi, fără pretenția de a epuiza subiectul. E genul acela de montare la care revii mereu, nu pentru că nu o ții minte, ci pentru că vrei să prinzi noi și noi detalii. Un spectacol-metaforă, care în cuprinsul lui (eram să spun „burta”) are o multitudine de mici metafore. Deconstrucția materiei atât de concrete – alimentele care devin „mâncare”, deci contribuie în mod decisiv la supraviețuire – are loc pe mai multe planuri și cu ajutorul unei succesiuni de pași (a se citi momente/scene ale spectacolului).
Mâncarea gătită ritualic, cu ajutorul unor obiceiuri respectate cu sfințenie. Nu întâmplător toaca se aude la început, final, dar și în momente-cheie. Cât despre „uniformele” care duc cu gândul la înregimentare, deci la canon, ce să mai spun? Purcărete aduce în fața spectactorilor revelații personale, convertite în sunet și mișcare, dar nu doar pentru a ne demonstra nouă cum i s-au revelat lui mesajele transmise de/prin cărțile lui Rabelais, ci pentru a ne ajuta pe noi să ne traspunem într-o lume foarte îndepărtată și total străină. E vorba despre o lume nicicând cunoscută, ermetică, una care supra-viețuiește tocmai pentru că e bine izolată, cine pătrunde acolo rămâne pentru veșnicie captivul normelor și al unei ierarhii neînțelese în totalitate, dar asumată firesc. E imposibil să nu te gândești cum de a reușit regizorul să scoată cuvântul din toată povestea asta și să dea depline puteri expresive sunetului și nonverbalului. O combinație unică și, iarăși, metaforică în sine. Trăim într-o lume aflată la antipozii celei din cărțile lui Rabelais, ba chiar și a timpului în care a trăit părintele lui Gargantua și Pantagruel. Suntem prea grăbiți să judecăm și prea puțin înclinați spre cunoaștere. Iar Purcărete asta ne-a provocat – să cunoaștem, să facem pași într-un univers paralel (și necunoscut), cu fricile și spaimele aferente (sunt câteva momente definitorii în spectacol în acest sens – construcțiile acestora aduc aminte cumva de ceea ar fi trăit Cristofor Columb când a călcat pe tărâm american pentru prima dată). Dar mai ales cu bucurie, cu frenezie, de fapt.
Foame pantagruelică, cum să reproduci scenic așa ceva? Să reduci totul la o mână de oameni așezați în jurul unei mese și clefăind zgomotos – e prea simplu și prea lipsit de substanță. Nu, nu așa arată teatrul adevărat în viziunea lui Purcărete (și nici a mea, recunosc). Să începi spectacolul cu un prim=plan în care vezi un craniu ivit dintr-o movilă de grâu (sau nisip, sau ce vreți voi) și în planul secund al scenei oameni așezați în jurul mesei, disciplinați și regulamentar îmbrăcați, ei da, e cu totul și cu totul altceva. Dar să mai auzi și ritmul de toacă! Dintr-odată, avem un univers întreg în fața ochilor, univers în care, iată, deja am intrat și începem să-l explorăm. Numai că Purcărete nu ne lasă de capul noastru! Ci ne ghidează atent, prin și cu ajutorul unor mijloace scenice mai mult sau mai puțin vizibile, de la un moment la altul. Noi, spectactorii, suntem un fel de martori tăcuți la facerea lumii, la facerea și des-facerea unor mistere (sau misterii?), ne plimbăm prin scenă și ne mutăm atenția de la un personaj la altul, după cum ne dă voie regizorul. E un fel de fir roșu invizibil care traversează scena și care ne duce de la un personaj la altul, dintr-un loc în altul; uneori acesta devine extrem de vizibil – intestinele scoase din burta omului și aruncate în scenă, sârma care traversează scena la momentul cu paharele etc. Alteori, te surprinzi întrebându-te cum de i-a dat lui Purcărete prin cap să construiască caracterele asemenea unor marionete, semn că oamenii nu sunt de capul lor. Senzația asta a persistat și după ce-am revăzut spectacolul, ba și la a treia vizionare (da, e genul de montare la care m-aș uita de zeci de ori, fără să mă plictisesc).
Nările îmi freamătă și acum – simt mirosul de pâine proaspătă care m-a invadat la finalul spectacolului. Ritualul acela al facerii pâinii, răstălmăcit într-un mod atât de plin de chei de interpetare, te lasă mut de uimire. Inversarea rolurilor capătă rol de simbol: nu femeile frământă și plămădesc, ci bărbații; alăturarea acestui rit altuia, nu mai puțin important, cel al zidirii, dar și acesta „întors pe dos”, pentru că nu femeia e zidită, ci bărbatul; iar acesta nu e pus la zid, ci „copt”, înfășurat într-un giulgiu format din foile de aluat frământate de bărbați. O succesiuni de acțiuni care te lasă fără suflare, pur și simplu! N-ai cum să nu rămâi stană de piatră la tot ceea ce ți se relevă! Iar actul final, cu împărtășirea din corpul bărbatului, mâncatul cu poftă din capul acestuia, prefăcut acum în pâine gustoasă, ei bine, numai despre acest nou ritual născut din alte câteva vechi și arhetipale, poți vorbi preț de câteva zeci de pagini.
Cumnata lui Pantraguel este, din punctul meu de vedere, un spectacol-protest, un manifest pentru cunoaștere. Nu poți să judeci înainte să știi despre e vorba. Nu i-a fost deloc ușor regizorului să se apropie de textele lui Rabelais, să le cunoască în profunzime, a declarat-o de la bun început, de aceea a și ales calea descompunerii – a deconstruirii unei lumi – fiind plasat în interiorul ei. Din punct de vedere vizual spectacolul a căpătat forță și datorită scenografiei lui Helmut Stürmer, una atât de simplă, dar pe atât de mobilă – elemente de decor brute (scânduri, fire, saci, uși scoase din balamale și transformate în mese, cazane, scaune, linguri, multe linguri etc.), dar purtătoare de simboluri.
Spectacolul a fost difuzat în online în vremurile acestea atât de crude, de Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, dar și de Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Dintre toate înregistrările de spectacole văzute în aceste zile de pandemie, el este singurul despre care am ales să scriu (n.m.- la debutul pandemiei am scris despre un spectacol văzut în regim de transmisie online, dar din cu totul alte motive, din păcate deloc plăcute). Și am văzut câteva, unele dintre ele de referință pentru teatrul mondial (am revăzut de câteva ori înregistrarea cu Furtuna lui Strehler, de exemplu). Rămân în continuare cu mirosul de pâine coaptă și proaspăt scoasă din cuptor și cu sunetul de toacă care-mi ridică moralul.
Pantagruel sógornője | Cumnata lui Pantagruel
Rabelais nyomán | După Rabelais
Szereplők | Cu:
Bács Miklós, Bogdán Zsolt, Bíró József, Dimény Áron, Molnár Levente, Jacques Bourgaux, Marie Cayrol, Florin Coşuleţ,
Diana Fufezan, Györgyjakab Enikő, Cătălin Patru, Ofelia Popii, Laurent Schuh, Cristian Stanca, Cristina Flutur, Adrian Matioc
Rendező | Regia: Silviu Purcărete
Zenész | Muzician: Anca Stranici & Laura Călina
A rendező munkatársa | Asistent de regie: Cristian Stanca
Zeneszerző | Muzica: Vasile Şirli
Díszlet- és jelmeztervező | Scenografia: Helmut Stürmer
Ügyelő | Regia tehnică: Borsos Levente
No comments:
Post a Comment