Am citit zilele acestea Copiii de pe Volga de Guzel Iahina, cel de-al doilea roman al scriitoarei ruse, tradus excelent de Luana Schidu pentru Editura Humanitas Fiction. Un roman al supraviețuirii, din care răzbat până la cititori speranțele oamenilor prinși sub tăvălugul istoriei: oare-i vor pomeni urmașii? Oare-și vor aminti generațiile următoare de sacrificiile lor? Ce e cu adevărat interesant la felul cum a construit și deconstruit Iahina un întreg univers dispărut astăzi – dar pe care-l putem recompune pe baza mărturiilor directe – ține de felul cum s-a folosit de simțurile omului. Și așa ajungem la miros(uri).
Ați observat cât de puțin mai este prezent mirosul în evocările copiilor noștri? Ei nu povestesc făcând apel la mirosuri – „Mamă, am mâncat aseară o tartă cu fructe și mirosea demențial!” sau „Doamne, mai ții minte cum miroseau cozonacii făcuți anul trecut de bunica lui Adi?”. Nu, copiii de astăzi nu se mai bazează aproape deloc pe miros. Le sunt străine senzațiile olfactive și poate că de aceea sunt și mult mai sensibili și mai alergici decât am fost noi.
Primii ani ai copilăriei am stat într-un bloc de zece etaje. Știam după miros că la etajul doi se gătește bine și mult (adevărul e că una dintre familiile de pe etaj era foarte numeroasă, cinci copii, dintre care doi gemeni), dacă urcam mai sus dădeam peste alte mirosuri; de sărbători ne întreceam în mirosuri de cozonaci – „Ba nu, al meu miroase mai bine decât cel făcut de mama ta!” – sau de fripturi care te puteau ameți bine de tot (la cât de raționalizată ajunsese cartea, o friptură de carne de porc, bine pătrunsă, era delicatesă în toată regula, nici nu mai conta dacă avea sau nu condimente sau cine știe ce ierburi aromatice). Spre sfârșitul adolescenței ne-am mutat într-un bloc cu doar nouă apartamente și dintr-odată universul comunitar a devenit aproape steril. Nu mai răzbăteau pe holuri mirosuri ca altădată; oamenii nu mai aveau timp să gătească, iar dacă o făceau, toate fripturile aveau același miros și toate plăcintele păreau a fi de mere. Uniformizarea mirosului ține și de maturizare, dar și de schimbarea amprentei sociale într-una deloc favorabilă oamenilor.
În Copiii de pe Volga, zorii comunismului nu-l împiedică pe povestitor să miroasă în continuare merele și să respire profund aerul încărcat cu mirosul de pește crescut în Volga; supraviețuitorii comunismului românesc evocă deseori secvențe de viață parfumate, în care mirosurile readuc la viață oameni și locuri astăzi abandonate sau lăsate în paragină. Copiii din generațiile de după 1989 nu au amintiri și nu vor avea amintiri olfactive; universurile lor sunt sărăcite sau atât de lipsite de identitate olfactivă, încât nu merită să mai pomenească despre bucuriile meselor luate în familie – cozonacii sunt toți luați de la Mega Image sau Auchan, nu au miros, sunt la fel de crescuți și cu bucăți de rahat distribuite în mod egal. Dacă-și doresc o tartă de fructe, deschid Google și la un click distanță se găsește sursa satisfacției de moment.
Cred că izolarea la domiciliu impusă de o pandemie care a luat prin surprindere pe toată lumea este un bun prilej și pentru reeducarea simțurilor – a mirosului, cu precădere. Un exercițiu interesant din acest punct de vedere ar fi descrierea mirosurilor care compun universul casnic: cum miros cearșafurile proaspăt spălate (da, da, știu, vor fi multe răspunsuri de genul „a Dero automat”), ce miros se strecoară dintre hainele puse la păstrat și tot așa. Sunt mirosurile care, prin amestec, compun amprenta noastră olfactivă; unică și irepetabilă. Cred că dincolo de izolare putem găsi paradisuri pierdute. Să ne lăsăm conduși de simțuri și să le dăm dreptul la explorare. Ni se vor înmulți lumile și vom face schimb de fericiri. Eu așa cred că ne va fi la capăt de drum.
No comments:
Post a Comment