Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.