Un text de Elena Mădălina Nica
Uneori e nevoie de douăzeci de ani să înțelegi prezența mereu simțită a unui om. Și de multă absență pe care încerci să o captezi, să-i dai o materialitate pe care să o poți domestici, dacă nu o formă cu care să te poți împrieteni. De stăpânit nu poate fi nici vorbă, nici gând. Asta împart prezența și acest gen de absență: imposibilitatea de a fi stăpânite.
Pe Dan îl cunosc așadar de când, vorba lui, aveam efervescență. De statornicia prezenței lui aveam să mă conving abia de când s-a mutat peste mări și țări. Plus un ocean. Și pe măsură ce mă convingeam, absența începea să se simtă atât de prezentă, încât doar prin acest aparent joc de cuvinte o pot spune, pentru început.
Cu Dan, acum douăzeci de ani, am împărțit pachete de țigări de 10, cafele într-un english pub unde ascultam The Police, și doze de Sprite când luam pauză de la învățat pentru examenele din sesiune. Cu el am străbătut, într-un Cielo roșu, Transfăgărășanul, cu pauză de o noapte în care am mirosit și ascultat focul într-o sobă a unei pensiuni nou deschise („ce frumos arde focul tău”, i-aș fi spus, dacă aș fi citit deja volumul de debut al lui Iustin Panța). Lui Dan i-am făcut cadou, de ziua lui, Azzaro Chrome, bucuroasă că reușisem, la timp, să strâng bani din bursă. L-a bucurat tare mult. Cu el am fumat țigarete de foi cu gust de cireșe amare și am băut șampanie când ne-am despărțit. Între noi a rămas un soi de prietenie pentru care nu am nume.
Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.
Cu Dan am vorbit mult și ne-am revăzut rar, de când cu mările, țările și oceanul. Acum câteva zile, m-a așteptat iar în fața blocului. Doar mașina era alta. Timpul din și dintre noi ceva mai mult. La capătul serii, ne-am retras din agitația lumii și de pe străzile din afara orașului, umplute cu muzica din mașină. La masa din bucătăria apartamentului în care a crescut, în aburii mentolați ai înghețatei din care Dan nu a vrut să guste, „am stat un timp și am vorbit despre lucruri/ simple”. Și am fumat. Orașul se prelingea în somn, betoanele și asfaltul se scuturau de ultimele urme de căldură adunată peste zi, ierburile, copacii și florile din grădinile caselor de peste stradă urcau lent până la etajul cinci. Era liniște. Era simplitate.
A mai fost și că am observat, la un moment dat, două parfumuri pe un corp de mobilă din hol. Unul de femeie, al mamei lui. Pe celălalt i-l făcuse cadou tatălui lui. „Ia să inspectez”, i-am zis nerăbdătoare, râzând. A râs și el. Cu Dan am râs mereu foarte mult. Am început cu cel bărbătesc. Atent ca întotdeauna la prezența mea, Dan trebuie că a observat ceva pe chipul meu înainte să apuc să-i spun că îmi place mult. „Ia-l tu, te rog!” Nu pot, i-am răspuns. „Ia-l, tata nu-l folosește, stă de ani buni acolo, crede-mă.” Am ezitat. „Ești sigur?”, îl tot întrebam. „Da”, răspundea. L-am crezut. Am acceptat. Abia apoi am pus pe antebraț, să văd cum miroase pe mine. Are ceva de parfum vechi, am spus. Ochii lui Dan au sclipit. Da, îmi amintea de copilărie, de senzația de siguranță, ca îmbrățișarea în care eram purtată și așezată în pat, înainte să apuc să adorm cu totul în fotoliul unde mă căzneam să rămân trează cât mai mult pentru a asculta ce vorbeau adulții. „Da, da, îmi place, mulțumesc tare mult, îl păstrez, o să-l port!” Am zâmbit amândoi și ne-am așezat din nou la masa din bucătărie. Nu contează, nu acum, numele acestui parfum.
Am mai fumat, am mai vorbit despre lucruri simple, știind că nu avem cum recupera anii lungi de absență. Înainte ca asta să apese în vreun fel liniștea din și dintre noi, mi-a spus „vino să îți arăt ceva”. Ne-am ridicat și ne-am dus. Într-una dintre camere, într-o valiză în vârful patului, erau parfumuri pe care le-a adus mai demult acasă, să le aibă de purtat aici. „Suntem ca două fete de liceu care, când se vizitează, își arată una celeilalte comorile”, i-am spus. „Da, da”, mi-a răspuns. Zâmbetele noastre s-au apropiat foarte mult. Apoi am chicotit amândoi. Și am început să desfacem parfum după parfum și să le miros în capac. „Dar pune pe tine, hai! sau ia o hârtie și dă pe ea, să le miroși mai bine!”, mi-a zis. Am făcut și una, și alta. La sfârșit, hârtia a rămas pe pat, lângă valiza în care se odihneau parfumurile. Pe mine au rămas câteva. Am mirosit amândoi. Pe unele nu le știam, pe altele am fost bucuroasă ca un copil să le reîntâlnesc. Nu îmi dădeam seama că într-un fel acele parfumuri erau măcar o parte din anii de depărtare. De absență. De prezență altundeva. Abia a doua zi am înțeles că trecerea prin toate acele mirosuri a fost, în parte, și o încercare de recuperare sau răscumpărare a ceea ce am simțit, de peste cincisprezece ani, că ne este negat de absența ce însoțea mereu, ianusian, prezența.
La miezul nopții, după ce am privit fotografii vechi și am mai vorbit, cimenturile și asfaltul se răciseră mult. Nu și liniștea. O toropeală ca amintirea unui foc îmi îngreuna pleoapele. Era, de fapt, somnul. Am plecat din bucătăria inundată de parfumul mamei lui, Bvlgari Eau Fraîche (pulverizatorul era stricat și Dan a reușit, încercând să-l repare, să își verse pe palme) și am pornit să mă conducă acasă. În și între noi, bucurie că am fost și suntem prezenți acolo așa. Și tristețea că știam că nu va mai fi timp să ne revedem până va pleca înapoi. Așa trebuie că miros mările alea, țările alea. Plus oceanul.
În plasa mea cu micul prinț și vulpea, așezate cu grijă lângă apă, spirt și țigări, nu un parfum, ci patru. Din camera în care am luat târzia cină olfactivă ieșisem cu încă trei, pe care a insistat să le primesc. Am acceptat, mai ales că atunci le descoperisem.
Un drum cam lung, nu?, până să ajung să spun ceea ce se simte că trebuie spus. Lung cât drumul greu înapoi către casă, în noaptea aceea. Noaptea în care, odată ajunsă acasă, absența s-a dat de ea știe câte ori peste cap și a reapărut mai puternică decât eram pregătită să o întâmpin. Am adormit cu parfumurile sub pat, la întuneric. Nu aveam cum să dorm cu ele sub pernă, de drag. Știu că nu le face bine să stea altfel decât în picioare.
Abia a doua zi, când lumina zilei și-a făcut, ca în atâtea dăți, magia prin care curăță din tristețe, am pus pe mine parfumul din valiză despre care spun abia acum că înseamnă mirosul acestei absențe. Efectul pe care-l așază ea înăuntru are culoarea sticlei în care trăiește acest parfum. Este, da, albastră. L’eau bleue d’Issey pour homme de la Issey Miyake. Peste încă o zi mi-am dat seama, brusc, de ce alte parfumuri îmi amintea, în primele minute după pulverizare. De Eau de Dolce Vita și de Escada Acte 2. De pe vremea când, vorba lui Dan, aveam efervescență.
Dar nu, apa asta albastră nu-i ca ele. Și nu pentru că ar fi atât de masculină încât să nu aibă cum fi ca ele. Nu este atât de masculină, orice ar însemna asta. Nu este nici între feminin și masculin. Este albastră și adâncă precum spațiul dintre două persoane apropiate. Puntea de lemn. Limpede și în miezul ei ușor mentolată, înainte să devină nocturnă – nu întunericoasă. Din loc în loc, câte un ochi de tristețe senină. Sau invers, o seninătate în care tristețea n-a avut de ales – niciodată nu alege ea – decât să se lase purtată și transfigurată. Un parfum pe care, dacă e o apă, îl percep ca pe una non-acvatică, adică deloc precum sunt parfumurile considerate acvatice. Prezența lui nu se impune, ci se simte simplă și pătrunzătoare, când asta nu înseamnă ușoară, lipsită de textură și variații de temperatură, ci doar fără încărcătură apăsătoare. Susține, nu presează.
Absența lui Dan prezent altfel decât în carne și oase trebuie că miroase așa, mi-am zis. Fața cealaltă a lucrurilor îmi spune „prezență, este prezență”. Este, răspund. Este. Uneori fața cealaltă dispare. Între noi, nimic ianusian, câteodată. Cu mine, la încheietura mâinii, nu mări, nu oceane. L’eau bleue. Mirosul absenței domesticite exact cât să pot simți – și să nu uit – că prezența, în orice formă a ei, răzbate. Este mereu mai puternică.
De echinocțiu, Dan a plecat acolo, departe. A venit toamna. Desfac sticla albastră, încălzită între palme. Inspir aerul din capacul argintiu. Voi pune de o parte și de cealaltă a mâinii stângi. Pun. Aștept puțin. Nu mai vreau cuvinte. Nu ale mele. Mai țin puțin sticla între palme.
Le, vă, îmi spun, tot prin cuvintele lui Iustin Panța: „toate astea au rămas: liniștea și simplitatea/ adâncă a lucrurilor;/ iarăși: numai lucrurile simple nu/ dezamăgesc niciodată”.
No comments:
Post a Comment