un text de Elena Mădălina Nica
De data asta va fi mai lung.
Și uneori amărui.
Răbdarea, e adevărat, hrănește și ne înflorește.
Să răbdăm împreună, dacă sunteți dispuși.
De mult îmi doresc un parfum a cărui putere să fie trandafirul. Adânc și proteic, ferm și tandru ca nici un altul. Să nu îmi amintească nici de dulceața de trandafiri a bunicii, nici de apele de trandafir ale mamei și ale mai tuturor prietenelor ei pe care le vizitam în copilărie, nici de trandafirii primiți cu o ocazie sau alta, nici de trandafirii cu care-s ticsite florăriile și nici de cei pe care mi-i amintesc de la înmormântări. Trandafir care să mă surprindă (așa cum eu pe mine nu am reușit, și mi-am reprimat de prea multe ba impulsul de a mă strecura în tufele de trandafiri din curți în care fusesem invitată, ba dorința de a atinge și mirosi centimetru cu centimetru trandafirii cățărători din diferite locuri unde i-am întâlnit).
Acest parfum nu l-am căutat. Doar îl aștept, cu speranța că mă va găsi el, cum te găsește fericirea când nu o cauți. Sunt multe parfumuri care povestesc, în fel și chip, cu și/ sau despre trandafir. Probabil nu puține dintre ele mi-ar plăcea. (Poate printre ele se află deja trandafirul pe care-l aștept și despre care nu pot scrie, căci nu l-am trăit.)
Ce uitasem este că de ani mulți un trandafir adânc și tandru, ferm și proteic precum nici un altul mă găsise, cu tot cu celelalte straturi ale unui miros venit din lumea unde eros și thanatos sunt încă mai apropiate decât se tot spune, simte, trăiește. Uitasem, pentru că nu-l mai percepeam, clar și distinct. Îl trăiam inconștient. Intrase în mine, atât de fără rețineri mă scăldasem în el, atentă mereu la altceva, răvășită sau copleșită, ca sub anumite semne ale unei iubiri, de altele din lumea de unde venea. Tocmai această stare, când a căpătat o materialitate insuportabilă, a făcut să mă smulg din lumea aceea și să încerc să păstrez o distanță (ca și cum s-ar putea face asta cu o iubire). Mi-am zis că va fi din nou liniște, va fi din nou seară și am așezat-o deoparte. Da, am fugit.
De atunci, între coperte negre, Opera poetică a lui Virgil Mazilescu (îngrijită și prefațată de Gabriel Nedelea, Editura Aius, 2013) se odihnea sub Le spleen de Paris, într-un teanc de una și alta, lângă pat. (Va fi liniște va fi seară în format pdf o pitisem bine în laptop.) Subiectul temporar dispărut al unei iubiri. Tăcerea sa, sora geamănă a urletului înăbușit, încă însoțea, proteja și, în nopțile năclăite de teamă, îmi limpezea visele.
Nu te duce acolo, îmi zic, rămâi la ce hotărâseși să spui. Nu mai mult. Va fi oricum prea puțin. Nu te duce acolo, nu din nou, iarăși te va răscoli, știi că de acolo se iese cu greu, îmi ziceam, de la un punct încolo, de fiecare dată când îmi doream să recitesc mai mult din poezia lui Mazilescu. Mă apăram de ceea ce, de sub copertele negre, trăiește și moare Mazilescu. „Tu nu știi să te protejezi, tu doar te aperi”, mi s-a spus cândva. A fost apoi liniște. Era seară. Mi-am amintit că de poezia lui Mazilescu, ca de orice iubire, nu trebuie nici să mă apăr, nici să mă protejez. N-a trebuit, de fapt, niciodată. Mi-am dat seama, brusc (așa cum se întâmplă multe lucruri pline de promisiuni), că pot îmbrățișa ceea ce am ales o vreme să consider temporar dispărut.
Același efect. Între urechi, în buclă: „viață moarte viață moarte”, „oh salvie levănțică iasomie trandafir”. Nu m-am mai opus. Am întins mâna și am tras ușor de copertele negre.
Nu începe despre altceva, rămâi la ce aveai de gând când ai scris titlul, mă încurajez. Titlul a venit cu de la sine putere după ce am recitit tot, cu febrilitatea unui soi de muncă de documentare și mi-am notat așadar fiecare pagină în care apare trandafirul. Fiecare pagină în care apar alte note. „Oh salvie levănțică iasomie trandafir”… Nu mai urmărisem – nu conștient, nu cu o așa intenție – trandafirul, nici numele lui, la Virgil Mazilescu. În poezie, i-l asociam lui Celan. Și în proză, micului prinț. Dar à chacun sa rose (ou bien ses roses).
Între urechi și în piept, valuri fierbinți. Bucurie și ceva exaltare. Spune, mi-am zis, spune că o iubire mai veche este ca nouă mereu și se înnoiește altfel recitită mai mult cu nasul. (La fel și iubirea căreia i-a fost martor.) Spune, nu-ți face griji cum sună.
Spun ce poate fi spus, la ceva zile după. Relectura cap-coadă, indiferent de intenția mea, a avut un efect persistent din care am ieșit când a decis ea, nu eu. Recitită cu nasul și așezată după vrerea ei, poezia lui Mazilescu este surprinzător de florală, vegetală, însă deloc bucolică sau ușoară în vreun fel. Gravă. Limpede. Uneori simplă, dar nu simplistă. Este florală și vegetală ca atmosferă de susținere, loc al întâmplărilor sufletului, inimii, spiritului și trupului, al absențelor prezente cu o certitudine dureroasă, simbolizat altfel decât (neo-)romantic și simbolist. Floralo-vegetală vie, moartă și înviată în sensul sinestezic al lui „viață moarte viață moarte” (o moarte și ea vegetală: „vine o vreme a cireșelor putrede”, „și singurătatea divină și celălalt aspect:/ al florilor galbene grele moarte”; nimic de cărnuri descompuse: „cărnurile lungi de toamnă” sunt vii, e „mireasmă de carne înflorită”, degetele pot înflori – „ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întâlnită/ de a înflori – mirabile visu – la o simplă și pură atingere?”). Și da, al lui „te-am sărutat eu mortul”.
Tot ce poezia lui V. M. are aerat rămâne încapsulat într-o sferă dintr-un alt aer, fierbinte și el și cristal greu, cam ca „soarele negru al melancoliei”, străpunsă, pe mijloc, de un trandafir – Trandafirul, ancorat în pământ pe alocuri stins. Acolo trăiește și aliorul („dintr-un pământ stins nu vreau să mă mai smulg/ el a fost viața mea eu voi fi viața lui”). Trandafirul în care cresc înșerpuiți trandafiri și sălbatici, și nedescriși. Prezenți firesc, prin nume, când numele înseamnă ființă, cu toate ale ei.
Percepută de pe partea cealaltă a ochilor întredeschiși și a nărilor larg deschise, lumea aceasta este „o dulce prăpastie ivită printre trandafiri”. Dacă o privești, dacă o inspiri, impulsul de a te arunca este la fel de puternic precum teama că ai putea cădea. Și cât credeam că am rămas pe margine, contemplând, luându-mi notițe, cât credeam că sunt deci în siguranță, vietatea din cap se dădea de-a dura până am simțit-o abia trăgându-și suflul, jos, la sfârșitul adâncului. Căzuse, așa cum „cu tunet cădem fiecare în sufletul altcuiva”.
Acolo cerul înseamnă pânza țesută de luciferina micilor creaturi ce dau târcoale sau se odihnesc pe „flori albastre”, „flori galbene”, „floarea porumbului”, „iarbă”, „alior”, „mătrăgună”, „floarea de cactus”, „flori de toamnă”, „liliac”, „liliac alb”, „măslinul sacru”, iarba ce „crescuse prea înaltă pe șanțuri și nu mai putea fi numită iarbă”, „platani”, „frunză a plopului”, „iarba crescută-n dezordine”, „nuia de cremene și uneori de zahăr”, „iederă”, „lemn”, „bălării”, „iedera urechilor”, „albăstrele”, „măr”, „tei”, „alge”, „mari alge care pândesc inima”, „plânsele alge”, „trandafiri sălbatici”, „vegetație arsă”, „tufe de mărăcini în floare”, „crenguța de mesteacăn”, „fum de trestie”, „iederă japoneză”. Nu, nicio feerie. Nici vreo luxurianță de genul vreunei The garden of earthly delights al lui Bosch. Nici grădina de pe tărâmul de dincolo. Un spațiu interior multidimensional plasat într-un spațiu exterior din care sunt pomenite – și internalizate – doar anumite puncte fixe. O lume parte din adevărul locului, în care iubirea și moartea se iubesc încleștat, adânc, tandru, în inima inimii ce ține viața în viață. În ea, o singură mențiune a nasului – „nasul cât zmeura” –, însă cu puterea singularității.
Și când începusem să mă relaxez – atât cât permite statul pe margine, când marginea e de prăpastie ivită printre trandafiri –, am simțit cum deasupra cerului de jos vietatea din cap amușina, ca o „vulpe roșcată” (soră cu „vulpi lunatece oarbe”), toate cele de dinainte. Și mai mult decât atât: „pământ reavăn”, „păduri” (unele dintre ele încâlcite de plâns, o alta „veștedă – întotdeauna”, o alta „pădurea de aluni”), „câmp înflorit”, „dealuri, văi și câmpii”, „fruntea cireșului”, „coaja teilor tunși ca școlarii”, „macul îngropat” și, într-un colț ceva mai aproape de soarele negru, un om care spune, cu gura închisă, „tu dormi dragostea mea. sunt singur am/ inventat poezia și nu mai am inimă”.
Imaginați-vă aceste mirosuri împreună. Tot nu e tot. Aflasem demult că singurătatea lipsei de inimă și lumea sub soarele negru al melancoliei nu miros doar așa. Nasul știa, fără știrea mea, că axul ei rămâne Trandafirul, ca „lucrul pre lucruri călcând”. Înalță, transfigurează și fixează sus, pe buza prăpastiei, printre alți trandafiri, toate cele grele din lumea de jos. Le aduce înapoi la viață. Atât de viață, încât să pot spune că am inspirat și gustat urmele soarelui negru din lucruri „până când ochiul stâng mi se face de vulpe nerușinată/ până unde se stă pe cântar și se ronțăie trandafiri”, „până când ochiul stâng mi se face cântar/ până unde se stă pe vulpi și se ronțăie trandafiri”.
„Oh salvie levănțică iasomie trandafir”, i-am șoptit, în buclă, vietății din cap, cât am simțit-o legănată de cerul de pe fundul prăpastiei. Și respirația i s-a liniștit. Putea acum să adoarmă și să viseze că el „toată dimineața a cules flori/ mai ales trandafiri albi: i-a adus mai târziu/ înăuntru”. Inima, rostogolită și ea în același loc, și încă prima, deja îl vedea „gândindu-se cum vor sta/ o săptămână sub același acoperiș/ în camera lui – trandafiri albi/ alături de inconștiența degetelor lui”. Putea acum să se liniștească (iubirea face și asta), știind că în doi „vom crede doar în dumnezeul care în sfârșit a scăpat de urmărirea trandafirilor sălbatici” (buzele închise ale celui tăcut lăsau să se audă „dacă ați fi trei ați despica trandafirul în trei”) și în „patru cinci petale de trandafir în aprilie”.
Am urmărit multă vreme, cu sufletul în gât, vietatea din cap și inima cum, între vis și trezie, adulmecau lumea din prăpastie, cu cerul ei răsturnat, până ce am întins iarăși mâna și am uitat cum se retrage. Am întins-o sub celălalt cer, cerul acesta de sus, ce „se făcuse mai galben ca frunza/ mai galben ca floarea”. Și degetele l-au văzut din nou pe omul singur care a inventat poezia, în aerul dens, „zidit în țepii trandafirului/ inofensivii țepi după atâta vreme și depărtare roșie”. Omul martor al altei iubiri. Prin golul din piept, unde-i fusese inima, un vânt domol și uscat purta ecoul unor vorbe din care am deslușit: „fără teamă și fără uimire/ ziceau. trandafirul – ziceau. am râs și (astfel)/ am plâns: după natura împrejurărilor. am vrut/ să trec neobservat. sacru. nădăjduisem o clipă”.
Încă o clipă și bioluminiscența a început să slăbească. Soarele să se albească. Vietatea din cap a început să se cațăre, de mână cu inima, pe pereții prăpastiei. Știau că nu se mai poate sta acolo fără să riște să nu mai vrea să se-ntoarcă la mine. Și tocmai pentru a se mai putea întoarce acolo din nou, iar și iar. Nu m-am opus. Nu m-am îndoit că aveau să reușească.
Sus, pe pământul aprins, le-am așteptat în marea de trandafiri în care nu am plutit niciodată. Odată întoarse, le-am spus, cu gura închisă, că tare-mi doresc ca apa acestei mări să-mi intre cândva în nări. O fracțiune de secundă și valul mult așteptat, adânc și tandru ca nici un altul, va fi mai puternic decât trupul meu și mă va răsturna. Apoi să mă ridic. Să revin, năucită, la o viață nouă de care să nu mă mai despart. Pe țărm, să îi cer: „dă-mi mâinile tale dă-mi mâinile tale dă-mi/ mâinile tale”.
În viața aceea, „oh salvie levănțică iasomie trandafir”, poeziei lui Mazilescu îi voi mulțumi din nou. Și-i voi spune, cu gura închisă, ceea ce se poate spune în orice iubire ca nici o alta: „noi nu ne mai putem despărți niciodată niciodată”. Cu inima la loc, ea îmi va răspunde: „poate va fi mâine fericirea mea”, „poate va fi surâzător pasul implacabil al inimii./ poate aceea va fi experiența o dulce prăpastie ivită/ printre trandafiri și strălucită va fi excursia mea dus și/ întors bărbătește în moarte”. Și întoarsă din ea, „cu capul pe masă-ntre flori acum”.
Seară. Liniște: „o piele febril descheiată/ încă om”. Gândul la omul căruia voi îndrăzni să îi spun, măcar cu privirea, măcar cu mâinile, „fii inima mea/ simplu: deschizi doar niște canale/ care din obișnuință nu mai duceau nicăieri”, „așadar așadar devii a doua mea/ inimă/ apropie-te”. Peste tot în jur, ființa și urmele trandafirului care nu mă părăsiseră nicio clipă („deviza lui: alături și peste și dincolo”).
Liniște. Seară. Momentul în care soarele negru al melancoliei a albit pe de-a-ntregul. Prăpastia, trandafirii și Trandafirul s-au prefăcut într-o mărgea pe care o așez la capul patului, cu nerăbdarea de a întâlni răsăritul de mâine. Cu mărgeaua în pumn, îi voi spune așa:
|
Câtă limpiditate – lanțul așa cum există pământul și cerul și norii |
(Parfumului cu trandafir pe care nu l-am căutat îi promit, dacă mă va găsi, că nu-l voi compara niciodată niciodată cu Trandafirul dintre copertele negre. Iubirile nu se pot compara unele cu celelalte.)
No comments:
Post a Comment