FALS EXERCIȚIU DE ADORAȚIE
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Ador toamna. De ceva ani încoace o aștept ca pe o izbăvire personală. Invoc prima ploaie serioasă de toamnă, pentru că știu că abia atunci reușesc să mă odihnesc cu adevărat după lungile luni de vară (din ce în ce mai cuprinse de caniculă de ceva ani încoace). Știu sigur că, după acea primă ploaie, încep să mă asalteze miile de mirosuri specifice: cele de pârg, de fructe gata să cadă din pomi și să fie puse în beciuri la păstrare sau transformate în dulcețuri și alte delicatese; cele de pământ răscolit, din burta căruia ies roade care mai de care mai falnice; mirosurile de frunzar ars sau de lemn pus pe foc; mirosurile de galben și cafeniu, mirosuri de vremuri apuse.
Pentru mine încă nu e toamnă, deși primul val de nostalgie a dat deja buzna, cam în același timp cu căderea înserării mai devreme decât eram obișnuită. Știu că urmează serile acelea lungi, în care reușesc să fac o mie de lucruri și în care gândurile mi se așază mai abitir decât îmi place să cred, serile în care citesc mult, mult (mă întreb deja cât voi citi în lunile ce urmează, pentru că deja am depășit norma ultimilor ani, din pricina unei pandemii care mi-a răsturnat toate calculele) și în care beau ceaiuri verzi sau Earl Grey fără număr. Știu sigur că în prima zi de toamnă adevărată voi fi la fel de surprinsă de venirea ei precum un copil mic când descoperă că poate să meargă singur: de fiecare dată toamna este altfel de cum o știu sau mă aștept să fie și de fiecare dată vine fix când vrea ea. Îmi place rebeliunea asta indusă de o stare de tranziție: de la canicula verii la frigul iernii de după.
Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase.
Se înfoaie toamna precum o gospodină supărată că nu-i ies conservele gustoase. Chiar, oare când voi gusta prima cană de must? Și oare câți struguri voi mânca anul acesta? Din cei cu boabe mici, aromate și zemoase, deopotrivă. Nu fac mofturi, prefer și șasla, dacă e să fie, are o dulceață a ei, care surprinde în ea tot disprețul lumii din jur și toată ignoranța de care dă dovadă o lume prea îndepărtată ca să audă glasul pământului.
Mă pregătesc să vorbesc la lansarea unei cărți foarte dense în informații și foarte bine scrise. Și mă gândesc câți dintre noi știu cu adevărat ce este și cu ce ocupă un antropolog. Căci autorul cărții este unul dintre cei mai mari antropologi români, Mirel Bănică îl cheamă. O carte născută din nevoia lui de a face ordine într-o lume proprie, personală, extrem de intimă, lumea amintirilor din copilărie. Căutarea rădăcinilor este, în fond, mai mult decât o necesitate, este pasul acela integrator, care-l ajută pe oricare dintre noi să se raporteze la tot ceea ce-l înconjoară ca fiind o personalitate distinctă. O carte despre care voi mai vorbi, cu certitudine, și pe care o voi recomanda mulți ani de aici înainte.
❞
Piața din Turnu Severin este încă foarte animată, cu toate că se apropie ora de închidere. Cumpărătorii sunt amorțiți de căldură, dar unul ca mine, venit de departe, simte încă bucuria pe care o au atunci când văd marfa, o ating, negociază. Din cărțile de geografie știam că regiunea beneficiază de un climat aparte, mediteraneean, dar acum am dovada vie, palpabilă: mai mulți negustori propun spre vânzare smochine proaspete, la fabulosul preț de 13 lei kilogramul! „Smochine, 13 lei/kg. Pere dulci zemoase, 8 lei/kg. Mere de vară, 3 lei/kg. Nucă tânără măcinată, 30 lei/kg”, scrie pe un carton sprijinit de o grămadă de mere, cu o grafie chinuită, simplă și foarte sofisticată în același timp – sofisticată în sensul de greu de imitat și de reprodus pentru cineva care are exercițiul scrisului. Cumpăr mere și pere. Sunt dulci și foarte zemoase, cu un gust extraordinar, mă bucur că am avut șansa să găsesc așa ceva. Odată ajuns în camera de hotel, fac un mic exercițiu estetic: grupez micile fructe în grămezi de câte șase pe travertinul roșiatic ce delimitează cadrul ferestrelor. Nu sunt un geniu fotografic, dimpotrivă, dar chiar și așa, fotografiate de la mică distanță, umilele fructe spun mai mult decât o sută de articole despre drama pierderii soiurilor tradiționale. Le trimit apoi pe e-mail unor prieteni apropiați. În astfel de momente regret că nu mai sunt utilizator de Feisbuc, rețea din care m-am „retras” în urmă cu ceva ani. „Hala de brânză”, cum stă scris pe un panou la intrare, adăpostește și ea mai mulți vânzători care se plictisesc din lipsă de clienți. Atunci când mă văd, se activează cu toții, cu celebrul și intimidantul „Doriți să gustați?”, urmat de gestul standard al apropierii cuțitului de client, cu o așchiuță de brânză pe vârf. Da, doresc să gust, cum să nu; o brânză iute, picantă, puțin fermentată din cauza căldurii, dar care are închis în ea mirosul de pășune, de flori, de stână. Iar prețul este incredibil, comparativ cu cel din București: între 16 și 18 pe kilogram, în timp ce în capitală ar fi fost de cel puțin 25-28 de lei. Visez de multă vreme la o „băcănie” care să adune toate aceste comori gastronomice ale României, dar îmi dau seama că o astfel de inițiativă nu ar fi viabilă deoarece este cvasiimposibil să te aprovizionezi cu marfă, să parcurgi toată țara, să identifici furnizorii. Fără a mai vorbi de lipsa de constanță în asigurarea fluxului de aprovizionare: tot ce este cu adevărat natural și tradițional trăiește în ritmul anotimpurilor și al capriciilor naturii.
❞
— Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum, cu ilustrații de Dan Perjovschi, Editura Polirom, Colecția Plural, 2020
Mă pregătesc de toamnă. Și vreau să cred că și anul acesta mă va surprinde venirea ei! Dau de veste dacă m-a prins acasă sau pe drumuri.
No comments:
Post a Comment