un text de Elena Mădălina Nica
Dincolo de fereastră, de ceva săptămâni, frunzele castanului au ruginit pe jumătate. Se-ntâmplă așa an de an. E ceva din ploaie, mi s-a spus (aleg să cred că e vârful nasului toamnei lângă vara aproape ațipită). Urmăresc jocul umbrelor lor pe striațiile perdelei, printr-un soare slăbit. Mișcarea din aer le face să semene cu un filigran verde-arămiu ale cărui forme s-ar potrivi într-un detaliu art déco al unei cutii de pendulă. Fum de la un incense stick de cardamom, tălpile reci și-n restul corpului o sete sărată.
Dincolo de fereastră, este și nu este toamnă. Dacă privesc prin pumnul aproape strâns ca gaura cheii, văd în cameră vizuina cum pulsează sub falduri de clarobscur. Apăs pe clanță încet, să nu deranjez. Mă apropii și mă așez. Nerăbdare să fac cât mai mult loc în vizuină pentru ca toamna să se simtă în largul ei când va sosi întreagă. Neputința de a-mi asuma un gest crud: să dau vara afară cu totul, mai ales așa, ațipită. A fost bună. Mi-a adus ploi şi furtuni liniștitoare.
Am simțit toamna cum începe să facă ochi în ziua în care, aproape de gardul unei curți, m-a atins mirosul de struguri copți. I-am atins înapoi prin camera foto a telefonului, am zâmbit şi mi-am văzut de plimbare. Nu am decât să aștept ca toamna să pătrundă, întreagă, prin fereastră sau pe gaura cheii. După cum o cunosc, se va așeza, discret, lângă vizuină. Vara, bună cum a fost în anul ăsta nebun, va înțelege să plece. Nu înainte să-i mulțumesc cum se cuvine, cu o îmbrățișare mare şi strânsă cât toate cele pe care nu le-am putut oferi unor oameni, din martie încoace. Știm de ce şi vom tăcea despre asta.
Va fi toamnă cu totul și în vizuină. Dar nu vor mai fi, nici anul ăsta, zile parfumate de clocotele bulioanelor, gemurilor și dulcețurilor din bucătăriile cartierului înghesuit. Oamenii lui le cumpără gata făcute. Sunt zile cu sete sărată de zilele tare lungi de pe când așteptam întoarcerea la școală. Dorul de oamenii neîmbrățișați din martie încoace are ceva din dorul de colegii mei de atunci. E toamna pe-aproape și prin fumul bățului ars o văd pe Mădălina așezată la birou, cu spatele drept, scriind încă o compunere despre anotimpul ei preferat. (Poate fi găsită şi acum făcându-şi de lucru în vizuină. În definitiv, în spațiul sufletesc lucrurile trăite nu încetează să se întâmple.) Nu știu cum reușea să-şi mențină convingerea că acel anotimp era toamna. „Vai, dar de ce nu primăvara?! Doar ești născută primăvara!”. Mădălina de-atunci nu explica de ce nu. Alegea să scrie despre ce și de ce îi plăcea. Cum o făcea la vârsta când nu aveam nostalgii nu mai pot afla. Caietele s-au pierdut.
Nu şi aburii înțepători, bleumarin ai cernelii. Nu şi pielea sugativei. Rugoasă, crăpată şi sufocată de bucăți de cuvinte imposibil de distins. Nu şi aerul placid al girafei de pe guma de șters, indiferent la pierderea treptată a capului, a picioarelor şi chiar a gâtului. Nici mirosul micilor așchii lăsate în urmă de tata când îmi ascuțea creioanele cu un cuțit. Preferam așa: creioanele mele deveneau astfel și ale lui. Îi priveam fascinată mâinile sigure pe fiecare mișcare. La sfârșit mă întreba mereu de ce nu-l las să strângă. În răspuns mimam același puseu de hărnicie: „vreau să le arunc eu, fac eu curat!”. În realitate, le adunam şi le păstram ascunse o vreme, într-un cornet din hârtie, să le pot mirosi-n voie. Treceam palmele peste cartonul unde zăceau urmele ritualului de împrospătare a uneltelor mele preferate. Deși îmi doream, nu puteam păstra dârele de grafit pe piele prea mult. Trebuia să îmi spăl mâinile. Trebuie şi acum. Cu atât mai mult acum. Știm de ce şi vom tăcea, din nou, despre asta.
4 septembrie 2020: palmele curate. În vizuină există castane, creioane, conuri de brad, licheni uscați, rășină încă neîntărită, bucăți de lemn, hârtie, pietre. Și ascuțitori. Una din plastic roșu, grăsună, cu un capac transparent pentru a nu pierde pulberea de grafit şi lemnul. Una minimalistă, fără capac, din metal argintiu, cu două găuri de mărimi diferite. Foarte bună pentru creioanele de colorat. Şi, la păstrare, ascuțitoarea verde, de pe vremea primilor ani de gimnaziu. Poartă în spate un abțibild aproape șters, din care-mi zâmbește Pinocchio. Există deci rochițe din lemn când îmi ascut creioanele. Mirosul le este mai gol. Alt lemn, altă modă. Alt timp. Alte mâini decât ale tatei.
4 septembrie 2020: îmi privesc mâinile spălate a nu știu câta oară pe ziua de azi. În memoria degetelor caut amprenta verziu vineție lăsată de curățatul nucilor noi în balcon la bunici. Să o pot inspira și să mă-ntoarcă acolo, așezată cuminte pe taburetul făcut de bunicul, impregnată cu mirosul strugurilor din vița de vie, cu aburii de mâncare de gutui, de scovergi și de nuci caramelizate pe care le pregătea bunica. Avea grijă să lase geamul deschis: îmi îmblânzea nerăbdarea. Acolo bâzdâcul dispărea și puteam să colorez, să citesc, să ronțăi cârcei din vița-de-vie, să studiez frunze culese din gardurile vii, rostopasca smulsă cu rădăcini cu tot de la colțurile blocului, nasturi, cuie păstrate de bunicul într-o cutie de metal cât o palmă a lui. Și să-i desfac cele câteva ceasuri vechi, străduindu-mă să le înțeleg mecanismele.
Privesc fumul bățului aprins și văd bucătăria care dădea în balcon. Pe masă oale din lut acoperite cu pânză, în care se face iaurt, vinete, roșii, castraveți, ardei capia, gogoșari, ardei iuți de diverse culori, prune și borcane cu gem de gutui, din care bunica ne aducea de fiecare dată când o strigam, mie și prietenilor cu care mă jucam în fața blocului. Într-un colț, lampa cu gaz pentru când se lua curentul. Pe marginea chiuvetei, detergent de vase și săpun de casă, pentru spălatul mâinilor. Pe peretele de lângă ușă, o candelă cu ulei și busuioc uscat. Din bunica văd privirea limpede, moale și adesea timidă, cercănele pe care le-am moștenit, zâmbetul copilăros, părul, mâinile care m-au crescut. Fapt e că da, am crescut.
4 septembrie 2020: cu genunchii la gură, lângă vizuină, simt până în tălpile reci vișinele din vișinată pe care le pândeam, aburii din sticla cu spirt în care se macerau crini, cearceafurile apretate din care se ridicau, sub fierul de călcat, bulgări străvezii de curățenie caldă, mirosul de săpunuri strecurate printre hainele din șifonier, de cremă de gălbenele făcută în casă, de gogonele murate cu căței de usturoi cuibăriți în ele, de codița șoricelului, izmă și cimbru puse la uscat, de fum de tămâie cu care se-mbrăca de duminică toată casa, de tufănele odihnite în sufragerie, de o parte și de alta a unui dulăpior unde trăiau cutiile cu fotografii de familie. Și, desigur, simt parfumul pe care l-am vărsat cu totul din fiola scăpată pe jos când am reușit s-o desfac. Bunica mi-a spus răzând că știe, a știut de când s-a apropiat de ușa de la intrarea în apartament. Să nu-mi fie teamă, i se putea întâmpla oricui. Și m-a îmbrățișat. Revenise de la cumpărături, purta o rochie neagră cu buline albe (pe care o mai port și eu) și un buchet de hortensii din grădina unei prietene.
Din sărată, setea se face și licoroasă, și dulce, și mentolată. Nodul din gât, uscat și poros. I-l las gâtului și inspir.
Astăzi, jumătate de cer abătută, jumătate voioasă precum mierla din castan. Astăzi, după-amiaza nu mai trece pe degete ca sângele albastru al prunelor foarte coapte din care scoteam sâmburii cu agrafe trase prin foc, să le pregătim pentru pandișpan și magiun. Nici pe dinţi albă, cărnoasă, uşor elastică şi amăruie cum o făceau miezurile de nucă pe care mai rămâneau uneori pieliţe subțiri. Doar mâinile bunicii reușeau să le curețe perfect. Mâinile care m-au învățat atâtea și nu pregetau. Mâinile ale căror gesturi exprimau ceea ce mama (așa îi spuneam, de fapt, bunicii), reținută de fel, alegea să tacă. Mâinile ei ca pământul la începutul toamnei.
Las creionul deoparte. Bățul ars s-a făcut foarte mic. Îmi trec degetele prin pulberea lui. Îndrăznesc să le-ntind către Mădălina din vizuină. Îi ating obrajii. În căldura pielii lor simt mâinile care m-au crescut. Rămân așa până ce bățul se stinge. Oricât cardamom, în vizuină miresme de pământ. Mă întind. Nodul din gât se desface. Pe obraji mâinile ei.
Mâinile care m-au ridicat după ce deja mușcasem din câțiva bulgări de pământ reavăn. Era o dimineață cețoasă. Fum umed. Stăteam în genunchi. În fața mea, aplecate, câteva femei îmbrăcate în negru, cu mâinile, și ele, prin pământ. Nu știu unde eram, cum și de ce am ajuns acolo. Tot ce a rămas e această imagine, pofta, aroma acelui pământ, felul cum se simțea în palme. Și senzația că sunt ridicată ușor și purtată în brațe. Încotro și ce a urmat sunt ascunse în locul unde toate cele trăite continuă să se întâmple. Chiar dacă nu le pot scoate la suprafață.
O pală de vânt umflă perdeaua. Frunzele, aproape sfărâmicioase, se încâlcesc. Tăcerea sună a mișcările lor. Poate va ploua. Tac și eu. O iau pe Mădălina în brațe.
No comments:
Post a Comment