un articol de Elena Mădălina Nica
„Sotto voce e tu”
Așa mi-a spus o dragă prietenă, fostă colegă de liceu, când ne-am reîntâlnit către sfârşitul primei decade a secolului acestuia. Mi-o mai spusese şi prin 1997. Regret că de fiecare dată nu am fost în stare s-o rog să dezvolte (mă consolez că nu e timpul pierdut). Timiditatea şi căldura ce-mi inundau până spre sufocare pieptul au făcut cu neputinţă să exprim altceva decât mi se vedea pe chip.
În anii de liceu credeam că nu am suficientă delicatețe în manifestări. Mă preocupa, când se întâmpla şi o sesizam, discordanţa dintre ce percepeam înăuntru şi cum exteriorizam. Era vârsta analizelor excesive și a nevoii de a cunoaște totul deodată. Când mi-a spus Dana „Sotto voce e tu”, mi-a plăcut să cred că avea în minte tocmai delicateţea vaniliei pe care o adoram în acel parfum. Şi forţa ei de a rămâne acolo da capo al fine, de neclătinat, pentru a armoniza şi susţine întregul. Dacă la asta s-a gândit şi ea, înseamnă că avea încredere în mine şi că mă vedea cu ochii cuiva care, iubind, te înalţă.
Mă uit către locul unde am păstrat foarte multă vreme flaconul gol de Sotto voce de la Laura Biagiotti. Privesc şi încep să simt apăsarea sufocantă a altui regret – nu mai știu când şi nu înţeleg de ce l-am aruncat. Cu diapazonul său cu tot, pe care deseori îl priveam îndelung. Amestecam rememorări cu închipuiri, îmi făceam planuri şi mă entuziasmam la gândul că viaţa va şti ea cum să mă ia pe nepregătite. Fără totuşi să mă zdruncine prea tare.
Aşa făcea şi Sotto voce. Nu reuşeam să-l simt prea mult în culori (în afară de un auriuazuriuargintiuroziu), ci în texturi, gusturi şi, desigur, sunete. De o frumuseţe despre care îmi spun acum că e tipic italiană: rotundă, cristalină, aulică, dar deloc snoabă.
Suna aşa: în unele nopţi, când se instalează liniştea urbană (cu toate zgomotele ei), dacă sunt atentă, începe să se audă un roi de licurici apropiindu-se de fereastră. Se ascunde în castani şi continuă, în surdină, să cânte şi în somn. Înțeleg dacă nu credeţi. În nopţile astea de august, greierii pot acoperi mai orice alt sunet. Plus că specia asta de licurici trăieşte doar în Sud. Puteţi să vă fredonaţi nişte Vivaldi. Seamănă. (Uneori, licuricii se lasă ghiciţi şi dimineaţa – îi salut în gând până să plece numai ei ştiu unde.)
Se simţea aşa: o plimbare, desculţă, printr-o livadă de flori cât pomii de înalte, cu fructe – şi cunoscute, şi neştiute – sub anumite petale. Carnea lor fermă, uşor înroşită de soare, pregătită să se bronzeze. La capăt, deasupra unei coline foșnind într-un aer mieriu, zăream, într-un nor scund, umbra rândunicii pe spatele căreia a călătorit Degeţica.
Nu mai e mult până se duce şi a doua decadă a anilor 2000. Îmi spun Sotto voce şi pe cerul gurii gustul cel mai pregnant e dorul. Dor să ridic încă o dată diapazonul, să apropii, să apăs. Şi să mă poarte în Florenţa, cu piatra, marmura şi copacii ei pudrați de arşiţă, cu fațadele ale căror ferestre luminate tremură noaptea în Arno. Pianissimo, printre pași care se îndepărtează.
Dana-mi lipseşte. Ştiu ce am să-i spun când ne vom revedea: „piersica din Sotto voce ești tu”. Şi sper că va zâmbi. Asta îi piersicea de obicei obrajii. Mi-e dor şi de asta.
No comments:
Post a Comment