un text de Elena Mădălina Nica
Trei coordonate: început, mijloc, final. Asta dacă lucrurile, amintirile despre ele și speranțele despre viitorul din ele ar fi liniare. Trei coordonate cât o convenție ce poate fi oricând răsturnată din interior. Lângă ele, un litru de apă din mare, într-o sticlă pe care am adus-o acasă vara trecută.
Începutul: primele vacanțe la mare, cu părinții. Vinilin încins și respirația ierburilor intrată pe geamul deschis într-un compartiment de tren unde libertatea a însemnat senzația când, cu ochii umflați de somn, zăream, în sfârșit, marea la orizont. Indiferent unde ajungeam pe litoralul Mării Negre, de mai fiecare dată vizitam și Constanța. Oricât de difuze și confuze sunt imaginile cu care am rămas, știu, după cum mi se încălzesc acum obrajii, amintindu-mi, că îmi plăcea nespus la Constanța: reușeam să scap de mirosul din băile de hotel („comunist” aveam să adaug mai târziu), același peste tot. Mirosul de nesiguranță – în pofida faptului că era vorba de clorul igienizant –, de ceva rece și străin. Mă făcea să-mi dau seama că alți oameni au trăit acolo. Temporar, ca și noi. Dar alții decât noi trei. Spațiul cald și intim în care ne retrăgeam și în care lipeam baloane din gumă de mestecat pe capacul laptelui demachiant Doina al mamei, spațiul în care ai mei făceau cafea la fierbător și-mi inventau povești (fără sirene!) nu mai era cald și intim. Devenea și al altcuiva decât al nostru. Era sfâșietor pentru mine că bula de confort, cum aș numi-o acum, se spărgea. Abia așteptam să plecăm la plajă ori la plimbare sau să mai facem ceva împreună în cameră, pentru a o recâștiga.
Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.
Când ajungeam în Constanța, marea devenea mai discretă – oamenii prea mulți întinși la bronzat, mirosul de nămol cu care se ungeau cei mai bătrâni dintre ei și algele care mi se încâlceau pe glezne erau departe. Bula căpăta o consistență aerată, și prin asta mai puternică. Constanța mirosea a oraș care nu era oraș, pentru că eram în vacanță. A sare. A mami și tati fericiți că suntem împreună și că îmi arată lucruri (dintre ele, multe s-au pierdut într-un sertar înțepenit al memoriei). Aroma acestei fericiri, de mână cu fericirea mea, nici nu are sertar. Este peste tot.
Constanța mai mirosea și a Cico, a înghețată Polar scursă uneori pe mâini, a vată pe băț mai mereu topită pe degete, a mină de pix încălzită, a hârtia groasă, lucioasă și colorată a vederilor pe care, când am mai crescut, le scriam eu, mai ales când era vorba despre cea trimisă bunicilor paterni. „Mami, tati, mai întâi să alegem pentru mama și tata!” Mama și tata (așa le spuneam bunicilor) ne așteptau mereu înapoi, cu bunătăți, bunătate și joacă de-a mai orice îmi trecea prin cap.
Peste foarte mult timp, mijlocul: vreme de aproape doi ani, Constanța miroase a poveste de dragoste. De la sirop la fiere, de la iarnă la altă iarnă și la primăvară din nou, cu trandafiri și cactuși, cu papura din Tăbăcăriei și stabilopozi, cu baclavale și cataif făcute, de Crăciun, de mâna bunicii lui, armeancă, cu creme și apă termală Avène cu care-l dădeam și pe el, cu aburii din plăcintele cu brânză fierbinți, cu tușul din mini-tipografia revistei Tomis, cărți vechi și primul mp3 player, cu degetele lui lungi care vedeau tot când era prea întuneric, cu scrisori pe pagini dictando de caiete studențești – ale mele scrise cu roșu, ale lui, când albastre, când verzi –, cu brățări făcute din fâșii de piele sintetică desfăcute de pe mânerele unei genți, cu tricourile pe care i le purtam și eu. Cu Anonima, o floare în ghiveci, făcută din frunze ce secretau puf roșu, adusă din Constanța, cu trenul, într-o primăvară. Cu dansul și dulcea prosteală pe „Fericirea are chipul tău”. Mirosul altei fericiri pe care, când o simt că-și deschide singură sertarul din memorie, o iau de mână și stăm așa, până simt că are nevoie să se odihnească.
Finalul: nu există. E ca-n clișeul (nu sunt clișeele locuri în care ne putem întâlni mai ușor?) cu „finalul, un alt început”. După ce mijlocul s-a sfârșit, Constanța a mirosit a prietenie nouă. Fericirea că s-a dovedit trainică. A femeie care primește cu toate ale sale, ascultă, înțelege și acceptă până la capăt. Femeia care pe atunci nu bea cafea (nici acum nu bea decât lapte cu cafea făcută la cafetieră) și, când nu a putut fi alături fizic, a trimis prin poștă avioane Haribo cu post-it „Mădălina colorată de toamnă”. Și, anul acesta, prin curier, buchetul de la mulți ani, cu frezii, buruiana zmeului, trandafiri, cale și levănțică. (Din aprilie încoace, scaiul vânăt și levănțica și-au găsit locul și nu vor pleca.)
Începutul cel nou miroase, din aprilie 2019 încoace, a bebelușa de cinci luni și un pic pe atunci, pe care o adormeam pe Bolero, dansând cu ea-n brațe. Bebelușa femeii prietene. Aprilie nu va mai fi niciodată the cruellest month, cum o numea Eliot. Constanța miroase, de atunci, a curat. A albastrul ochilor ei, de cer înmuiat în mare, a zâmbetele și râsetele ei, a entuziasmul de pe chipul ei când a atins prima oară o scoarță de copac și a mirosit scoici și, de pe degetele mele, rășină culeasă dintr-un pin cu ace lungi, a cartof dulce la cuptor și avocado cu care se juca înainte să le mănânce, a capăt de castravete lipit pe frunte, săpun cu propolis cu care mă curățam înainte s-o ating, a lapte praf, a perne și a muselina pe care a învățat să meargă de-a bușilea, a fâșul galben al unei borsete pe care o prefera jucăriilor, a răbdarea și uimirea cu care îmi studia și pipăia degetele minute în șir, fără să și le ducă la gură, a tălpi mici și pufoase numai bune de pupat, a bulele ei de salivă de care râdeam calin împreună cu ea, a baby bananas zdrobite mai întâi cu degetele, a cartonul din cotorul cărticelelor cu fructe, legume și animale, a bucățile din acest carton pe care le molfăia pe furiș, a Homo sapiens pe care o răsfoia astă-vară, nemaivrând să mi-o dea înapoi.
De aproape doi ani, Constanța miroase a ginger beauty (așa o mai alint), a respirația ei lângă inima mea, a lacrimi mari când îi dădeau primii dinți, a ceafă moale, albă și înaltă, a pleoape aproape străvezii, a pipi auriu făcut exact când să-i pun un nou pampers, a degete calde pe care mi le așeza pe obraz, a zgârieturi de la unghiile ei uneori de pisică, a lemnul băncii de sub un foișor unde ne-am adăpostit de ploaie și ginger beauty a contemplat oamenii, a floare de arbore de mătase cu care i-am mângâiat fruntea și vârful nasului, a extazul cu care m-a tras de păr și a râs până și după ce, din cauza asta, a vărsat din laptele mâncat, a spumă de valuri despre care i-am povestit pe faleză, cât căuta cu privirea sensurile din imaginea mării și de pe buzele mele, a încântarea primilor pași făcuți ținută de ambele mâini, a nesațul cu care beau, și ea, și barba ei, apă, a laptele cu cafea al mamei ei pe care și l-a vărsat pe bluziță. A grisine ronțăite pe jumătate și aruncate din cărucior pentru a hrăni și drumul spre casă. A curiozitatea și interesul cu care ginger beauty îmi cercetează, de astă-vară încoace, obiect cu obiect, conținutul borsetei cu cosmetice, vrând să guste până și capacul de la Opium. A curiozitatea și interesul cu care explorează și cercetează orice i se află în jur.
A frumusețe desăvârșită.
Constanța miroase, într-un final, a fericirea unei povești de iubire despre care simt că nu are sfârșit.
No comments:
Post a Comment