Sunday, September 27, 2020

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

PĂTURI CARE MIROS A OMENIRE
 
un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
 

Ieri mi-au mirosit mâinile a fum. Nici nu mai țin minte când am inspirat mirosul de fum de toamnă adânc, când l-am lăsat să-mi invadeze plămânii și să-mi umple alveolele cu amintiri bune de scos la lumină când mi-o fi mai greu. Îmi plăcea să răscolesc frunzarele gata pregătite pentru ars și să stârnesc ultimele prafuri de toamnă; îmi plăcea să ridic în lumină frunze îngălbenite de trecerea vremii și să observ dantelăria creată de natură – nicio frunză nu seamănă cu alta, cu atât mai puțin toamna, când natura își face de cap. Îmi plăcea să merg pe câmp, în brazda proaspăt întoarsă, după ce a fost cules porumbul sau după ce-a fost scos cartoful. Îmi plăceau multe, și toate aveau legătură cu viața. Cu o altă viață, trăită deloc pe repede-înainte, savurată clipă de clipă.


Îmi plăcea să merg pe câmp, în brazda proaspăt întoarsă, după ce a fost cules porumbul sau după ce-a fost scos cartoful. Îmi plăceau multe, și toate aveau legătură cu viața. Cu o altă viață, trăită deloc pe repede-înainte, savurată clipă de clipă.


Astăzi mă bucur de fiecare dimineață smulsă de sub imperiul grabei, când aleg să aud liniștea. Sunetul e altul, mereu altul și, dacă pun sunet lângă sunet, îmi iese o melodie care are un ritm al ei, distinct și deloc greu de înțeles. Am trecut de mult de vremea demonstrațiilor și a pariurilor chioare și încerc să mă las pătrunsă de melancolia unei toamne irepetabile. Am crezut că anul acesta n-o să iubesc toamna, că o s-o vreau bifată și trecută repede în sertarul cu amintiri, dar am impresia că nu va fi așa. Semn bun, ține loc de restart mirosul acela de fum.

Ultimele cărți le-am citit fix cum nu-mi place mie. Una încă mai așteaptă s-o termin – nu mi-a plăcut deloc ritmul și stilul mult prea descriptiv, dar și când o termin de citit! –, pe a doua am citit-o în două salturi – culmea, se citește foarte ușor, dar subiectul și construcția narativă nu m-au provocat deloc –, iar pe a treia am început-o de pe la mijloc și, drept urmare, o citesc în salturi – e cu capitole care n-au legătură între ele și poate fi citită în mii de feluri posibile, dar chiar și așa mie-mi place să le citesc în forma dată de autor, mă gândesc că n-ajuns întâmplător la „bun de tipar”. După două săptămâni în care n-am avut deloc stare – despre timp, nici vorbă! – pentru citit, am primit un semn că e momentul să nu mă las cuprinsă cu totul de nebunia din jur și să revin la ale mele. Nu e puțin lucru să-ți vină scriitorul în persoană la ușă, fix în momentul când terminai de mâncat în grabă un prânz luat la ore mult trecute de miezul amiezii. Primisem mesaj de la el, în care mă întreba dacă pot fi găsită la anumite ore acasă; m-am gândit că întreabă pentru curier și i-am răspuns că oricând, în ideea că fiica mea era în săptămâna de învățare online, deci chiar era tot timpul cineva acasă. La ora aceea numele nu-mi spunea nimic, dar nimic, în ciuda exotismului său! Mea culpa, dar ca să mă înțelegeți spun doar atât – starea de urgență și tot ce-a urmat după m-au făcut să mă întorc la film –, am văzut în perioada aceasta mai multe filme (documentare, multe documentare) decât am văzut în ultimii opt ani! Revenind, primesc cartea direct din mâna autorului, cealaltă mână era bine ascunsă la spate, din rațiuni că n-apucasem să mă șterg cum trebuie! Închid ușa și încerc să prind pe retină pentru totdeauna apariția unui personaj în sine! Se vedea, dincolo de accent, că nu e de-al casei și cu atât mai mult m-a surprins cât de repede a găsit adresa (care nu e deloc pe o arteră circulată și nici la vedere, am o problemă cu noii curieri din această cauză). Îmi cad ochii pe carte și deschid să văd clapeta. Văd pe prima pagină o clachetă de film, iar pe clapeta primei coperte, printre altele, îmi apare clar: „În acest moment este regizorul principal și producătorul creativ pentru serialul de pe Pro TV Vlad”. Moment în care fac legătura automat cu doi actori – Adi Nartea și Andrei Aradits. Îmi cer scuze pentru restul echipei – formată din actori foarte buni, nu doar buni! –, dar ei doi mi-au venit prima oară în minte! Și uite așa, cutia Pandorei s-a redeschis!

Uzi și obosiți am ajuns la tabăra de bază a muntelui Machapuchare, la 3700 de metri altitudine. Acolo, în sala de mese, o elvețiancă pe nume Yosodara – după numele soției lui Buddha – și Daniele, un italian simpatic, împreună cu doi nordici, se odihnesc înainte de a porni pe ultimul segment al drumului. Ajunseserăm cu toții uzi și, după ce ne-am scos hainele, ne-am înfășurat în niște pături care miros a omenire. Câți alții înaintea noastră se vor fi învelit cu ele? mă întreb în timp ce simt căldura și ignor mirosul. Mâncarea este, bineînțeles, orez cu legume și trebuie mâncat rapid ca să pornim din nou și să putem parcurge și ultima parte a drumului înainte de căderea nopții. Afară tot mai plouă, conversația lejeră cu Daniele și Yasodara e plăcută, încet-încet pleacă unul câte unul ca să dea piept cu ultima etapă din ziua aceea. 
— „Flori și frig la 4200 de metri altitudine”

Am început să citesc cartea din curiozitate și m-am trezit că sunt prinsă iremediabil într-un amalgam de emoții și amintiri condimentate cât trebuie cu parfum de nostalgie și cu o dorință nestăvilită de a cunoaște, de a explora. Se explică succesul regizorului! Nu întâmplător a ajuns să facă carieră în film! O să scriu despre carte pe îndelete, pentru Bookhub, deocamdată încă port cu mine mirosul florilor culese și puse la presat în cărțile purtate până în Nepal și Himalaya – puse acolo special pentru mama – și sunetele de cocoș care deschid dimineața în cel mai neașteptat mod cu putință.

Numele actorilor care au venit și au plecat erau nume cu care nu m-aș fi așteptat niciodată să lucrez, actori pe care i-am văzut în filme și care acum îmi parveneau ca propuneri prin e-mail. În timp ce mergeam către plajă, am văzut-o: o găină urmată de puii ei traversa trotuarul din fața mea. M-am oprit, eram într-o piață înverzită, la câțiva metri de apartament și o sută de metri de plajă, exact pe colțul lui Luchetti cu Caraibe, în fața unei sculpturi reprezentându-l pe Cervantes, și acolo, în parc, puii și porumbeii împărțeau piața și produsele alimentare. M-am uitat unde dormeau și am văzut, pe trotuarul opus, o casă abandonată unde intrase o găină, după ce traversase (fără să se asigure). Nu prea înțeleg ce făceau cocoșii și găinile în piață, dar m-am gândit că, măcar cu o zi înainte de filmare, aveam să știu cu ce actori urma să lucrez și asta se va întâmpla sigur după ce cocoșii vor cânta să mă trezească.
— „Filmăm... după cântatul cocoșilor”

Îți mulțumesc, Jesús del Cerro, pentru bucuria unui timp de lectură unic: provocator de sincer și personal! Îți mulțumesc pentru firescul omenescului derivat din emoție pură! Nu e puțin lucru să-mi simt și acum mâinile mirosind a fum! A fum de toamnă adevărată!

Jesús del Cerro, Peripețiile unui regizor spaniol în România și în lume
prolog de Dragoș Bucur, traducere de Elena Borrás García, Alina Cantacuzino, Marin Mălaicu-Hondrari
Editura UCIN, București, 2020

No comments:

Post a Comment