PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CĂLĂTORIA CA (RE)CUNOAȘTERE

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

La finalul călătoriei olfactive pe care am făcut-o împreună cu Osmé și Artizanii Olfactivi, sâmbătă, 29 august, Claudiu m-a întrebat cu ce asociez Bucureștiul. Spontan, i-am răspuns „căutare”. După aceea, a trebuit să înfrunt canicula, doar pentru că motanul meu (care, evident, și-a plimbat coada prin cadru în timpul live-ului de pe Facebook) nu mai avea mâncare. Un oraș toropit, un cartier golit de energie, puțini oameni rătăciți pe ici, colo. Un oraș care nu mirosea a nimic, paradoxal, dar chiar nu simțeai niciun parfum de floare, niciun miros de mâncare gătită, nicio aromă de prăjitură, nimic. Ori toate se topeau sub soarele mai mult decât strălucitor, ori oamenii (și eu, evident) își aveau simțurile atrofiate, până-ntr-acolo încât să nu mai simtă nimic! M-am grăbit să revin acasă și să mă îmbăt cu apă rece, dar gândul mi-a rămas la căutare.

Am descoperit orașul la pas și m-am împrietenit cu el explorând cartiere și zone care, pentru unii dintre noi, nu fac parte din urbanul cotidian. Știu oameni care nu obosesc pledând pentru un oraș asediat de kitsch, impostură și lene (la Bogdan Ghiu mă gândesc acum), dar mai știu și foarte mulți oameni care se străduiesc să-și facă viața mai frumoasă întreținând spațiile din jurul locuințelor personale. Străbat constant aceleași străzi din cartier; strada pe care locuiesc eu e un amestec de indiferență, nesimțire și neputință cum rar ți-e dat să vezi; oameni cărora le este indiferent trotuarul din fața casei, oameni care ar face orice să distrugă și ultimul petec de iarbă, oameni care-și uită tomberoanele la porți ore-n șir după ce a trecut mașina de la salubritate – sâmbăta nu e o zi foarte prielnică plimbatului fix din această cauză, n-ai cum să nu simți miasmele care îngroapă orice dorință de explorare. Dacă reușesc să-mi înving groaza cu ajutorul unei măști mai performante, dau în alte străzi unde se vede nevoia oamenilor de a întreține petecul de frumos. Blocuri întregi au împrejurul lor spații verzi mai mult sau mai puțin amenajate (ciudat, le prefer lăsate într-un soi de sălbăticie, unde arbuștii sunt foarte puțin toaletați și copacii lăsați să crească în voia lor) decât spațiile unde oamenii au vrut să-și lase amprenta cu orice preț. Râd copios de fiecare dată când trec pe lângă un bloc la parterul căruia este un salon de înfrumusețare; aproape că nu vezi firma din cauza grădinii din față, în mijlocul căreia tronează o fântână „falsă” – trei cauciucuri (vopsite în culori violent de stridente), deasupra cărora pietrișul sclipitor de alb îți ia ochii de-a dreptul, dacă din mijlocul lor nu te-ar inoportuna niște ghivece de flori. În jurul „fântânii” – care are și acoperiș, am uitat de el! – tronează pitici și lebede (sau flamingo?), pierdute într-un haos de flori, una mai mândră decât alta. Multum in parvo e o zicere total necunoscută celui/ celor care întrețin asiduu acest spațiu. Cât despre ideea de arhitect peisagist, eheeee... departe de ei orice asemănare!

Cu toate acestea, Bucureștiul mi-e tare drag! Contrastele lui mă fac să nu mă plictisesc deloc, mă provoacă să caut oamenii din spatele fiecărei înfățișări în parte. Poveștile care se scriu zi după zi sunt mereu altfel, neașteptate și pline de culoare. Parfumuri suave, mirosuri puternice, contraste de tonuri și asocieri ciudate, toate sunt ale lui.

 

Tristețea Domnul Valéry străbătea întotdeauna aceleași străzi ale orașului cu aceiași pantofi, câte o pereche de pantofi pentru fiecare stradă. De când se născuse locuia acolo, dar nu cunoștea decât cinci străzi, pe care le străbătea cu cele cinci perechi diferite de pantofi ale sale. Domnul Valéry explica: – Adevărul e că absorb prea mult lucrurile. Parcă atunci când traversez o stradă nouă pământul lipit de pantofii mei și nimeni altcineva nu mai are loc să pună piciorul. Parcă de acolo înainte numai păsările mai pot străbate strada, încheia, pe un ton poetic, foarte rar la dumnealui, pentru că era un om care se mândrea cu logica sa. – Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating. Și domnul Valéry clarifica: – Cum nu mă simt întreg doar cu mine, cred că tot ceea ce nu sunt eu mă va putea completa, și prin urmare vreau toate astea pentru mine și le fur lumii. – De fapt, străzile se prind de pantofii mei pentru că nu sunt fericit, spunea domnul Valéry melancolic. Și apoi mai zicea, revenind la raționamentele obișnuite: – Dacă unui triunghi dreptunghic i-ar fi dor de vremea în care era un pătrat și dacă ar vrea să fie din nou un pătrat, nu va trebui să se alăture la ceea ce dorește să fie (pătratul), pentru că astfel nu va fi niciodată așa cum dorește. Și domnul Valéry, după acest raționament puțin cam confuz, se văzu obligat să deseneze ca să clarifice ideea. – Priviți, deci, ce se întâmplă dacă triunghiul dreptunghic se alătură formei în care dorește să se transforme, pătratul. Și domnul Valéry desenă – În fond, spuse domnul Valéry, în timp ce făcea alt desen, trebuie să ne alăturăm, asta da, tocmai la ceea ce nu ne place să fim, pentru ca astfel să reușim să ne transformăm în ceea ce dorim. Și domnul Valéry desenă – Și toate astea sunt prea confuze și mai sunt și puțin triste, spuse în încheiere. Domnul Valéry nu mai zise nimic după aceea – obosise și era târziu –, totuși ultimul desen pe care îl făcu reprezenta un pătrat împărțit în mai multe bucățele. Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nițu, Editura ALLFA, colecția „Strada Ficțiunii”, 2014

Revin la Călătoria olfactivă cu Alexandra (Artizanii Olfactivi) și Claudiu Sfirschi-Lăudat (Osmé – The Perfume Review). Mi-am dat seama că am vorbit despre cărți la care nu mă gândisem de ceva vreme, semn că m-au stimulat cei doi parteneri de dialog. Pe seară, cineva și-aducea aminte de Orașele invizibile ale lui Italo Calvino. Prin extensie, eu mi-am adus aminte de Cinci plimbări prin cartier de Gonçalo M. Tavares. Un volum născut din admirația pentru scriitura lui Calvino, un exercițiu fantastic de scriere creativă, căci aproape fiecare pagină are cel puțin un desen, textul devenind când suport, în sensul de pretext, când demers integrator, punctul final al unei frazări unice, care nu se desfășoară neapărat în prim-planul înțelegerii. O lectură care provoacă, inclusiv ușor disconfort (căci Calvino este însoțit de încă alți câțiva mari scriitori), transformând orice plimbare prin cartier într-o veritabilă călătorie inițiatică.

Memoria Domnul Henri stătea pe banca din grădină gândindu-se dacă trupul lui o să se ridice ca să meargă să bea un pahar de absint. Domnul Henri spuse: Sufletul meu s-a ridicat deja. Domnul Henri își privi apoi corpul, încercând să-și localizeze propriul chip, dar nu reuși. ...Sunt unele părți ale corpului meu pe care nu le pot vedea decât cu ochii, și sunt altele pe care nu le pot vedea decât cu memoria. ...De parcă memoria ar avea ochi, mai vechi decât ceilalți doi. Apoi domnul Henri tăcu. Și domnul Henri, după o scurtă tăcere, mai spuse: Cert e că dorința mea a băut deja un pahar de absint, iar eu nu. ...Dorința mea e deja, în momentul ăsta, mai beată decât mine. ...Mă duc, deci, s-o ajung din urmă, spuse domnul Henri. Domnul Henri se ridică apoi de pe banca din grădină cu o mișcare bruscă. Iată în sfârșit o hotărâre. Către absint, strigă! Și începu să meargă repede. Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nițu, Editura ALLFA, colecția „Strada Ficțiunii”, 2014

Să vă lăsați purtați de mirosuri! Să vă înconjurați de adieri de parfum! Să nu uitați că mirosul ne este dat ca simț. Simțim frumosul și cu ajutorul mirosului! Dar asta depinde de noi, în cea mai mare măsură! Bucurați-vă și răsfățați-vă mirosind viața!

PS: Știți cum miroase absintul? 😉

 

Max Blecher — „Întâmplări în irealitatea imediată”

Un alt loc blestemat se afla tocmai la celălalt capăt al orașului, între malurile înalte și găunoase ale râului în care mă scăldam cu tovarășii mei de joacă.

Malul într-un loc era surpat. Sus pe ţărm era instalată o fabrică de ulei, extras din seminţe de floarea-soarelui. Cojile de seminţe erau aruncate între pereţii malului surpat și cu timpul mormanul se înălţase într-atâta încât se formase o pantă de coji uscate de sus de pe ţărm până la marginea apei.

Tovarășii mei scoborau la apă pe această pantă, prudenţi, ţinându-se de mână, pășind adânc în covorul de putreziciuni.

Pereţii malului înalt, de o parte și de alta a pantei, erau abrupţi și plini de iregularităţi fantastice. Ploaia sculptase șuviţe lungi de crăpături fine ca niște arabescuri, însă hidoase ca niște plăgi rău cicatrizate. Erau adevărate zdrenţe din carnea lutului, răni oribile și beante.

Între pereţii aceștia care mă impresionau peste măsură trebuia să scobor și eu spre râu.

Încă de departe și cu mult înainte de a ajunge la malul râului, nările mi se umpleau de mirosul cojilor putrezite. El mă pregătea pentru „criză“ ca un fel de scurtă perioadă de incubaţie; era un miros neplăcut și totuși suav. Așa erau și crizele.

Simţul meu olfactiv se despărţea undeva în mine în două, și efluviile mirosului de putreziciune atingeau regiuni de senzaţii diferite. Mirosul gelatinos al descompunerii cojilor era separat și foarte distinct, deși concomitent, de parfumul lor plăcut, cald și domestic de alune prăjite.

Parfumul acesta, îndată ce-l simţeam, mă transforma în câteva clipe, circulând amplu prin toate fibrele mele interioare pe care parcă le dizolva pentru a le înlocui cu o materie mai aeriană și mai nesigură.

Din acel moment nu mai puteam evita nimic. Începea în pieptul meu un leșin plăcut și ameţitor care îmi grăbea pașii spre ţărm, spre locul înfrângerii mele definitive.

Scoboram până la apă într-o fugă nebună, pe mormanul de coji. Aerul îmi opunea o densitate ascuţită și tare ca lama unui cuţit. Încăperea lumii se prăvălea haotic într-o gaură imensă cu puteri de atracţie nebănuite.

 

Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată
pp. 9-10, în Opere, ediție îngrijită de Doris Mironescu, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, 2017

Confessive Flashes — Addict

un articol de Elena Mădălina Nica

 

---

Once an „Addict”, always this „Addict”.

---

2008-2010: anii întoarcerii la Christian Dior. Nu la Dolce vita, primul meu parfum, ci la Addict, ediția devenită acum vintage. Un singur flacon, negolit nici acum, păstrat departe de orice alt obiect cu încărcătură sentimentală puternică. Pentru că asemenea obiecte au câmpuri electromagnetice ale căror interferenţe pot avea efecte periculoase pe termen lung.

Nume riscant pentru un parfum. Ani intenşi, cu frumuseţe care, nedozată bine, poate deveni toxică (în acelaşi fel în care veninul e şi leac, şi otravă), curăţată, în perioadele de relaş, cu Escale à Portofino şi, în anumite săptămâni de iarnă, cu White Musk de la The Body Shop (varianta perfume oil). Ani cu pierderi iremediabile şi comori pentru memorie.

 

 

Habanita — Molinard

Povestea casei Molinard începe pe la 1849, odată cu deschiderea la Grasse a unui magazin de ape parfumate. Deja pe la 1920 numele este cunoscut și respectat la Paris, multe dintre flacoane fiind semnate de Lalique. Creat în 1921, parfumul casei Molinard reflectă o schimbare în aerul epocii. Doamnele se emancipează tot mai mult, iar țigara, apanaj până atunci masculin, este revendicată și ea, împreună cu alte simboluri. Inițial, conținută în săculețe parfumate, noua esență era menită înmiresmării țigaretelor doamnelor „băiețoase”, fiind comercializată, începând cu 1924, sub formă de apă de parfum, într-o sticlă neagră realizată de Lalique. Habanita este reprezentativ pentru familia miresmelor floral lemnoase, îmbinând arome proaspete de flori – iasomie, trandafir bulgăresc, narcisă și ylang-ylang –, pe un fond oriental de vetiver, vanilie, ambră și mosc, rezultatul fiind un acord ce se îmbină perfect cu mirosul de țigară. Lăudat încă de la crearea lui drept cel mai tenace parfum din lume, Habanita a traversat epocile fără să îmbătrânească, păstrându-și misterul și catifelarea.

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DUMINICA ÎN FAMILIE

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Pe vremuri, duminica în familie însemna reuniune sub pretextul luării prânzului împreună. În fapt, era singura zi în care oamenii aveau timp. Timp să se vadă, timp să-și pună ordine în gânduri (ceea ce însemna și ascultarea slujbei la biserică), timp să facă planuri, timp să dezbată lucruri importante pentru toți ai casei/ familiei. Unii nu acordau prea multă importanță aranjării mesei – conta bucuria revederii și voia bună a regăsirii –, dar pentru cei mai mulți dintre cei cu care am copilărit masa de prânz însemna față de masă albă și apretată coală de hârtie, șervete din pânză la fel de apretate, tacâmuri bune, porțelanuri pe măsură, carafa de vin și/ sau apă și paharele dintr-un cristal bun sau o sticlă fină. Nimic din plastic, nimic așezat în grabă. Despre gătitul în sine nu e loc de povestit aici, despre felurile de mâncare – mai grase sau mai cumpătate –, nu aici. Și atunci de ce să vorbim despre „duminici în familie”?

Bourjois sau mirosuri din trecut

Călătorii olfactive cu Nona Rapotan

 

 

Continuăm seria de călătorii olfactive de vară cu o discuție live pe Facebook cu Nona Rapotan, editor coordonator la Bookhub.ro, sâmbătă, 29 august, începând cu ora 11:00.

Cu cafeaua alături, cu întrebări și bună dispoziție, Alexandra Moraru (Artizanii Olfactivi), Claudiu Sfirschi Laudat (Osmé - The Perfume Review) și Nona Rapotan vor porni pe urma mirosurilor și a parfumurilor, într-o călătorie care nu știm încotro va duce. Dar acesta este și farmecul călătoriilor, nu?

Vă așteptăm alături de noi, cu întrebări, cafea și voioșie!

 

 

Confessive Flashes — Samsara

un articol de Elena Mădălina Nica

 

---

Samsara – tertium semper datur

---

Mereu acolo, ca opțiune, chiar şi atunci când nu este prima opțiune. Capabil nu doar să mă scoată de sub greutatea de a alege între două alte parfumuri pe care mi le-aş dori în același timp, dar care nu pot fi purtate împreună, ci şi să mă facă să renunț la o primă opțiune clară şi să-l aleg pe el, Samsara de la Guerlain e un parfum drag ca o iubire încă neîntâmplată. Îmi oferă, de aproape zece ani încoace, de fiecare dată când îl port, senzația de plinătate pe care promisiunea unei iubiri despre care sper că va fi ultima o poate oferi. Şi temerea că o pot pierde, ceea ce mă face să o prețuiesc şi mai mult. Până şi când îl port în lume încerc să îl țin doar pentru mine, nu doar pentru a nu-i agresa pe alții, ci şi din pudoarea care învăluie dragostea după ce ți-a venit s-o strigi de pe acoperișuri şi, din decență, te-ai abținut.

Samsara înseamnă fierbinte, profund, incantatoriu şi languros, fără a fi nerușinat, ostentativ. E mai degrabă intimist. Puterea nu-i vine din exhibare, ci din stârnirea nevoii de apropiere. Intră în tine şi aduce spre el. Te redă, nu te pierde, chiar dacă în primele clipe pare uneori că-ți ia mințile. Este un răsărit de lună plină.

Confessive Flashes — Venezia

un articol de Elena Mădălina Nica

 

---

Veneția nu am văzut-o niciodată, doar am purtat-o.

---

Cu riscul de a formula reducționist, parfumul Venezia de la casa Laura Biagiotti îl folosesc la feminin. Din toate punctele de vedere. Ca miros, stare, sugestie, imagine, cuvânt, amintiri. Dacă scriu „univers”, e o încapsulare şi mai șablonardă. Ce-i drept, nu am definit ce înseamnă pentru mine acest „feminin”. Nu îl plasez în vreo opoziție cu „masculin”. (Psih-)analizabil, vorba ceea, şi să trecem mai departe.

Confessive Flashes — Opium

un articol de Elena Mădălina Nica

 

Un apartament de două camere într-un cartier din Craiova, înainte de ’89. Familia verișoarei tatălui meu revenită din Italia, în vacanța de vară. Pe masa din bucătărie, roșii proaspete – inimă de bou – şi un pachet de paste încă nedesfăcut. Prin fereastră, soare de dinainte de prânz, îmblânzit de vița-de-vie care încadrează balconul. Chicoteli şi alergături împreună cu verișoara mea pe holul micuț. „Veniți să vă dau ceva dulce şi bun, dar nu mult, că peste o oră va fi gata masa!”, se aude vocea mătușii mele din sufragerie. Ne apropiem, gâfâind. Nu mai contează nici acel ceva (deși era mereu dulce şi bun), nici pofta, nici foamea, nici neastâmpărul. Mă potolesc brusc. E de la mirosul ei.

Aramis sau mirosul bunăstării

Creat în 1966 de Bernard Chant pentru Aramis, un brand al companiei Estée Lauder, parfumul omonim Aramis are un loc aparte în istoria parfumeriei din secolul al XX-lea. El este o expresie a culturii americane a aromelor puternice, iar Estée Lauder a știut să răspundă acestei preferințe olfactive propunând parfumuri persistente, care se ridică la înălțimea investiției financiare. „Dai un ban, dar știi că face” poate fi o traducere vulgară și simplistă a unei culturi pentru care banul reprezintă măsura succesului în viață. O dovadă a diferențelor de gust dintre Europa și America, în aceeași epocă, este creația lui Edmond Roudnitska pentru casa Dior, Eau Sauvage. Creat în același an, Eau Sauvage este caracterizat prin esențializarea și idealizarea mirosului unui parfum, cât și prin reducerea lui la concept printr-un rafinament ce refuză notele agresive și puternice. Asta nu înseamnă că Aramis ar fi un parfum lipsit de rafinament, ci doar că el exprimă o idee diferită a acestuia — un rafinament asociat cluburilor de industriași ce discută despre afaceri așezați pe canapele de piele, cu un pahar de coniac în mână, și învăluiți în fumul gros de tutun. Pe scurt, este un parfum al reușitei în viață și al opulenței, diferit de „ușurătatea” franceză, care parcursese deja acești pași și nu mai socotea necesar să sublinieze evidența.

Aramis este însă un caz interesant și din perspectiva procesului de creație. Parfumierul Bernard Chant – despre care se găsesc prea puține informații pe internet – a fost preocupat de-a lungul carierei sale de câteva note olfactive, care devin o temă comună, prelucrată neîncetat. Chant a lăsat în urmă puține – prea puține, spre regretul meu – creații, care sunt traversate de o căutare neabătută de perfecționare a unei teme constituite din note dense vegetale, ciprate și balsamice, un amestec între prospețimea, umezeala și verdeața pământului, cărora le este adăugată o tușă ușor orientală. Aramis este o etapă în lungul proces de decantare a temei, fiind considerat o versiune virilă a parfumului creat pentru Grès, Cabochard, dar amintind deopotrivă de Youth-Dew (1953) sau de Aromatics Elixir. El este complementul masculin al opulenței și seducției feminine americane, un artificiu comercial ingenios al lui Estée Lauder de a atrage o clientelă deja obișnuită cu mirosurile puternice prin adăugarea unei ușoare asprimi, ca să nu-i sperie pe bărbați. Pentru a înțelege mai bine locul pe care îl ocupă Aramis în parfumeria modernă, dar și pentru a sesiza subtilitățile procesului de compoziție a unui parfum, vă sfătuim să faceți experimentul de a mirosi, rând pe rând, câteva dintre creațiile care traduc olfactiv tema dragă lui Bernard Chant: Cabochard (Grès) – 1959, Azurée (Estée Lauder) – 1969, Aromatics Elixir (Clinique) – 1971, Aramis 900 – 1973, Halston – 1975, Aramis Devin – 1977, Cinnabar (Estée Lauder) – 1978, Aramis JHL  – 1982. 

Note de vârf: aldehide, pelin, gardenie, bergamotă, trifoi, cimbru, smirnă Note de mijloc: paciuli, salvie, rădăcină de stânjenel, iasomie, cardamom Note de fond: pielărie, santal, ambră, mosc, nucă de cocos, vetiver, licheni

Interviu Osmé, cu Constantin Gherasim

interviu realizat de Nona Rapotan

 

La părintele Constantin Gherasim, preot la Biserica Sf. Gheorghe din Bacău, am ajuns datorită Facebook-ului. Cred că este unul dintre puținele momente când „rețeaua” a funcționat în favoarea noastră, a oamenilor. Îi urmăresc de mult timp postările și-i admir discreția și smerenia. Într-atât de mult, încât am îndrăznit să-i iau un interviu! Pe cât de îndrăzneață am fost, pe atât de atipice întrebările! Sincer, nu mă așteptam să-mi răspundă, dar viața m-a învățat că, dacă nu încerc, nu pot să cer clemență. Interviul a venit într-un moment în care-mi spuneam că n-o să fac prea curând altele. Prea e lumea dată peste cap și cine să mai găsească răgazul să sondeze în marea de frumos pe care nu vrem s-o vedem? Când l-am întrebat cum să-l prezint, a spus simplu: Constantin Gherasim. Semn că n-am greșit prea mult când m-am gândit că smerenia e cuvântul potrivit pentru descrierea domniei sale. Dar a dorit să menționez că este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și că a scris pentru revistele Ateneu și Convorbiri literare; de asemenea, a făcut parte din echipa care a înființat Ziarul de Bacău (în 2001, el fiind cel mai tânăr din echipa redacțională) și a colaborat cu ziarul Lumina și cu Radio Trinitas. Toate acestea fiind spuse, vă invit să citiți dialogul cu domnia sa! Pe mine m-a trimis cu gândul la studenție și la multele daruri ale vieții de care nu prea știm cum să ne folosim! Să vă fie răgaz de înțelepciune lectura și, de v-a plăcut sau nu, să ne trimiteți gândurile voastre!

---

Ce rol are mirosul în cunoașterea și recunoașterea celorlalți la creștinii ortodocși?

Când vine vorba de cunoaștere și recunoaștere, îmi vine în minte una dintre cărțile părintelui Nicolae Steinhardt, Prin alții către sine. Evident că acolo era vorba de „mirosul” ori, să zicem, mireasma trăirii cuvântului, al regăsirii prin experiența literară, acumulată în ani și ani de lectură (și suferință). Acum însă, în timpul pe care îl trăim, noi, cei desprinși de mirosul cărților tipărite pe hârtie, ar trebui, înainte de a gândi (re)cunoașterea celorlalți, să ne aplecăm mai mult asupra cunoașterii de sine. Ce folos am avea dacă am cunoaște toată lumea, iar nouă înșine ne-am fi străini? În opinia mea, cunoașterea de sine este mult mai importantă, chiar esențială. Iar un creștin ortodox are în minte pildele Sfintei Scripturi și ale Patericului, în care oamenii sunt recunoscuți după modul de a fi în raport cu semenii lor și cu Dumnezeu. Mirosul, da? Își are locul și sensul său. Dacă la eroul romanului-fluviu al lui Marcel Proust memoria involuntară a fost stimulată de gust, de ce să nu credem că și simțul olfactiv poate avea rol de catalizator... al Edenului pierdut, al faptului că suntem cu toții chip al lui Dumnezeu, pe care greșelile, răutățile, egoismul l-au întunecat? Că, la nivelul fiecărei persoane, mirosul este o frântură din generozitatea providenței de a ne oferi tuturor o adiere din dragostea sfântă de aproapele nostru?

Din păcate, omul prezentului își caută surse și resurse de (re)cunoaștere în universul profan, lipsit de Dumnezeu Cuvântul Iubire. Trăiește și analizează ca și când totul este aici și acum. Iar eludarea spiritualității creștine mi se pare un grav eșec în (re)cunoaștere, pentru că, până la urmă, cu toții suntem creația Sfintei Treimi, nu rod al hazardului ori al cine știe cărei teorii evoluționiste.

L’Air du temps — Nina Ricci

În 1932, Robert Ricci deschide, împreună cu mama sa, Nina Ricci, o casă de modă, însă anii de război îl fac să se gândească la crearea unui parfum ca expresie mai accesibilă – deci mai răspândită – a luxului. Prima încercare datează din 1946, când lansează Coeur joie, un nume simbolic, care trimite la bucuria victoriei și a redescoperirii libertății după ocupația germană. Dar adevărata provocare este lansată în 1948, an în care începe aventura parfumului L’Air du temps, creat de Francis Fabron (Laboratoire Roure-Bertrand-Dupont) și prezentat într-un recipient conceput inițial de sculptorul spaniol Joan  Rebull și reconceput – sub forma unui flacon ornat cu doi porumbei – de Marc Lalique. Redând olfactiv „aerul epocii”, parfumul este gândit ca un manifest al noilor vremuri, al bucuriei și libertății, al feminității și seducției care se reinstalează după anii sumbri ai războiului, fiind transpus vizual de artiști precum Dimitri Bouchène, Andy Warhol sau David Hamilton. L’Air du temps, prin simplitatea sa florală din deschidere, însoțită de notele complexe ale bazei, a marcat secolul al XX-lea și a inspirat numeroase alte compoziții. Robert Ricci îl descria astfel: „Delicat, tânăr, romantic și senzual [...] un parfum plin de viață, bine echilibrat și coerent, de la notele de vârf până la notele atrăgătoare din bază”. Parfumul este unul floral – garoafe, neroli, bergamotă, trandafir, gardenie, violetă, orhidee, iasomie –, ușor condimentat și aldehidic, culminând cu o bază complexă, un amestec de ambră, santal, mosc, rășină benzoică, licheni, vetiver și cedru. O capodoperă olfactivo-vizuală, care a configurat imaginarul feminin al epocii moderne.

 

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CUM MIROASE TRĂDAREA?
NU-MI MIROASE A BINE!

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Mă tot lovesc de trădări de ceva timp încoace. De tot felul. De fapt, au ajuns stări de fapt. Și la cât de agitate sunt vremurile și de imprevizibil viitorul, n-ar trebui să mă mire. Dar volatilitatea n-ar trebuie să fie o caracteristică a relațiilor interumane. Vrem, spunem din ce în ce mai vehement că ne place stabilitatea, că nu ne-ar strica un pic de conservatorism, dar ne trezim sub imperativul modelor care impun trenduri și ne obligă să abdicăm de la principii de viață sănătoase. Un lung șir de trădări pare să fie viața unora dintre noi, și nici că putem interveni, astfel încât să nu se spargă în mii de cioburi oglinzile în care li se reflectă chipurile.

Nu cred că există subiect mai suculent din punct de vedere literar decât trădarea. În fond, orice conflict are la bază o trădare. De sine, când îți trădezi principiile – cu asta e cel mai greu de luptat. Din punctul meu de vedere, interesante cu adevărat sunt cărțile care reflectă cel mai fidel aceste trădări. De la simplele schimbări de parfumuri preferate, de croiuri purtate îndelung (ceea ce implică o schimbare de stil), de tunsoare, de mod de alimentație, de animal de companie ș.a.m.d. E aici ceva mai mult decât o desolidarizare de sine, este o răzbunare pe ceilalți avându-te pe tine drept principală armă. Iar asta nu se poate întâmpla decât cu consecințe grave. Dacă sunteți amatori de teatru și/sau de operă, știți că intrigile pieselor mari, care au făcut istorie deja, se bazează pe această trădare de sine, în mod repetat câteodată, însoțită de o suită de trădări de ordin social. Shakespeare cred că este cel mai la îndemână exemplu.

 

POLONIUS
Ce face bunul meu prinț Hamlet?

HAMLET
Eu, bine, mulțumesc.

POLONIUS
Alteță, mă cunoști?

HAMLET
Extrem de bine. Ești negustor. De pești.

POLONIUS
Eu, nu, Alteță.

HAMLET
Să fii atunci un om tot atât de cinstit.

POLONIUS
Cinstit, Alteță?

HAMLET
Da, domnule: a fi cinstit în timpurile astea înseamnă a fi un om din două mii.

POLONIUS
E foarte-adevărat, Alteță.

HAMLET
Că dacă soarele prăsește viermi într-un câine mort, adică un stârv numai bun de pupat – tu ai o fiică ?

POLONIUS
Am, Alteță.

HAMLET
N-o lăsa să se plimbe la soare: a concepe e-o binecuvântare, dar nu așa cum ar putea concepe fiica ta, prietene – ai grijă.

POLONIUS
(aparte) Cum adică? Tot cu fiică-mea-n gură. Totuși, la-nceput nu m-a recunoscut; a zis că sunt negustor de pește! E dus, e dus rău, da’ rău de tot; şi e adevărat că-n tinereţea mea am suferit o mare depresie din dragoste, foarte aproape de aceasta. Am să-i vorbesc din nou. Ce citești, Alteță?

HAMLET
Vorbe, vorbe, vorbe.

POLONIUS
Care-i subiectul de discuție?

HAMLET
Între cine şi cine?

POLONIUS
Vreau să spun, despre ce e vorba, Alteță?

HAMLET
Bârfe, domnule. Fiindcă scribălăul ăsta zice-n satirele lui, uite-aici, că bătrânii au barba căruntă, că fața le e brăzdată de riduri, că din ochi li se scurge chihlimbar şi clei de prun, şi că dovedesc o ditamai lipsă de minte, dimpreună cu slăbiciunea șalelor. Ceea ce, domnule, deși o cred şi eu cu toată puterea, totuși nu-i cinstit de-a fi pus pe hârtie în felul ăsta. Fiindcă tu însuți, domnule, ar trebui s-ajungi de-o vârstă cu mine, dac-ai putea să mergi înapoi ca un rac.

POLONIUS
Cu toată nebunia, metoda nu-i lipsește. – Vreți să renunțați la aerul ăsta, Alteță?

HAMLET
Să intru-n mormânt?

(William Shakespeare, Hamlet, traducere de Violeta Popa și George Volceanov*)

 

Și, totuși, cum miroase trădarea? Nu-mi miroase a bine! Destul de des întâlnită expresia, indubitabil semn că ceva nu merge bine. Dar ce te faci când trădarea se ascunde în spatele faldurilor de mătăsuri, care agitate împing în aer valuri de parfumuri, încărcate, aglomerate în note de bază grele, care nu se uită ușor. Nicio poveste orientală nu se citește în absența acestui parfum, greu de descris, dar imposibil de uitat. După cum n-ai cum să nu simți automat mirosul de sânge când citești despre Revoluția Franceză, despre martiriile creștinilor adevărați sau despre sinuciderea ritualică a unui samurai. E greu să uiți mirosul de sulfuros, de mlaștină din care nu scapă nimeni, când te gândești la cât de infecte sunt caracterele unora dintre politicienii zilei. Și câte și mai câte. Simțiți-vă liberi să completați acest tablou olfactiv al trădării, cu condiția să nu vă lăsați seduși de notele de vârf, volatile, atractive și ușoare, amețitoare ale superficialității. Cred că e cel mai des întâlnită trădare de sine, dar și cel mai greu de recunoscut ca atare. Puțini dintre noi reușesc să-și eticheteze unele comportamente sau acțiuni ca fiind superficiale și lipsite de consistență.

Unii dintre noi nu-și schimbă parfumul toată viața. Semn de conservatorism dus la extrem. Alții au două sau trei preferate, pe care le schimbă în funcție de diverse cauze. Alții își schimbă parfumurile precum ciorapii, de parcă ar fi într-o căutare eternă. Voi ce prieteni aveți? Dacă aveți în memoria voastră afectivă o persoană despre care vă amintiți că „întotdeauna mirosea a pâine proaspătă” sau „la ea regină era lavanda”, bucurați-vă! Sunt oamenii care au însemnat ceva pentru voi, care v-au ajutat sau v-au fost sprijin în momentele esențiale din viață. Păstrați-i aproape și cultivați-le memoria! De ei avem nevoie ca să mergem mai departe, nu de etericul și volatilul schimbării fără de sfârșit!

 

 

Vrăjile au luat sfârșit,
Sunt un om obișnuit;
Oare voi o să mă-închideți
Sau la Napol’ mă trimiteți?
Mi-am primit vechiul ducat,
Pe nemernic l-am iertat
Şi pe insula pustie
Vraja voastră să mă ție?
Dacă voi m-ați ajuta,
Libertatea mi-aș afla.
Dați o mână de-ajutor
Şi în pânze vântișor
Să-mi suflați şi e de bine;
V-ați distrat cum se cuvine.
Spirite şi vrăji s-au dus,
Simt că steaua mi-a apus,
Dacă n-o să vă rugați,
Pronia s-o îmbunați.
De păcate absolviți,
Milostivi – mă dezrobiți!

(William Shakespeare, Furtuna, traducere de George Volceanov*)

  

---

* William Shakespeare, Opere complete, vol. V, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2016

Eau de Yuzu — Patricia de Nicolaï

Ca toată lumea, avem și noi case preferate de parfumuri. Una dintre acestea este Nicolaï — Parfumeur-Créateur, care a lansat recent o nouă esență în colecția apelor proaspete și legere de vară, alături de Eau d’Été, L’Eau Chic, L’Eau de Sport, L’Eau Mixte. Este vorba despre Eau de Yuzu, pe care, recunoaștem, nu l-am mirosit, dar știind prea bine arta și rafinamentul creatoarei Patricia de Nicolaï, îl recomandăm cu toată încrederea și cu nerăbdarea de a-l mirosi cât mai curând. În șirul de sute de lansări anuale, creațiile Patriciei de Nicolaï, care nu se grăbește, ci compune într-un ritm dictat de inspirație mai degrabă, decât de constrângerile pieței, sunt mereu un eveniment — pentru noi, cel puțin. 

 

Pentru alte parfumuri cu yuzu, consultați lista de pe site-ul Fragrantica. 

 

 

 

 

Recomandare de lectură: „La Civilisation des odeurs”

ROBERT MUCHEMBLED
La Civilisation des odeurs (XVIe-début XIXe siècle)
Les Belles Lettres, Paris, 2017, 272 de pagini

 

Din bibliografia pasionaților de parfumuri nu ar trebui să lipsească studiul lui Robert Muchembled, La Civilisation des odeurs (XVIe-début XIXe siècle), o anchetă foarte bine scrisă și informată privind evoluția sensibilităților olfactive și a culturii și mentalităților care le-au fost asociate începând cu secolul al XVI-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Muchembled trimite, prin titlul ales, la cartea esențială a sociologului Norbert Elias (1897-1990), Über den Prozess der Zivilisation (tradusă în franceză sub titlul La civilisation des moeurs), trasând o evoluție – mai puțin liniară decât o prezenta Elias – a gusturilor olfactive supuse procesului de civilizare a moravurilor.

Sursele folosite de Muchembled sunt dintre cele mai diverse, acoperind manuale de fiziologie, lucrări medicale, filosofice, teologice și literare, edicte regale, inventare, iconografie etc. Tabloul este fascinant, descriind evoluția toleranțelor olfactive, precum și procesul de refulare urmat de simțul olfactiv. De la mirosurile grele ale Evului Mediu și ale Renașterii și până la efluviile florale ale secolului XIX, nasul a cunoscut o transformare continuă, dar sinuoasă, ajungând, dintr-un organ disprețuit, unul ales și rafinat, deși amenințat de anosmie, ca urmare a dezodorizării care marchează secolul al XX-lea.

Prins neîncetat între biologie, medicină și etică, mirosul capătă, prin cartea lui Muchembled, un chip uman și o istorie pe măsură, devenind o cheie esențială pentru înțelegerea civilizației noastre.

Pe autor îl puteți asculta vorbind despre mirosuri și sentimente la emisiunea LA FABRIQUE DE L'HISTOIRE realizată de Emmanuel Laurentin.

 

Scriitor, profesor onorific la Université Sorbonne Paris Nord, cavaler al Legiunii de Onoare, Robert Muchembled a publicat peste treizeci de lucrări, traduse în numeroase limbi, printre care amintim: La Société policée. Politique et politesse en France du XVIe au XXe siècle (1998), Une histoire du diable, XIIe-XXe siècle (2000), Passions de femmes au temps de la reine Margot (1553-1615) (2003), L’Orgasme et l’Occident (2005), Une histoire de la violence de la fin du Moyen Âge à nos jours (2008), Les Ripoux des Lumières. Corruption policière et Révolution (2011), Insoumises. Une autre histoire des Françaises du XVIe siècle à nos jours (2013) sau Mystérieuse madame de Pompadour (2014). În România, i-a fost publicată lucrarea Magia și vrăjitoria în Europa, din Evul Mediu până astăzi, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, Humanitas, București, 1997.

 

 

Călătorii olfactive cu Monica Neațu

 

 

Valentina Baintan (Artizanii Olfactivi) și Claudiu Sfirschi Laudat (Osmé - The Perfume Review) vă invită joi, 13 ᴀᴜɢᴜsᴛ, de la ora 19:00, la o nouă călătorie olfactivă, care, de data aceasta, ne va duce înapoi pe firul istoriei parfumurilor. Invitata noastră, istoricul Mᴏɴɪᴄᴀ Nᴇᴀᴛ̗ᴜ, ne va ajuta să înțelegem ce se ascunde în spatele flacoanelor și ne va expune poveștile, miturile și simbolurile care hrănesc imaginația parfumierilor.  

 

„Parfumul nu a însemnat întotdeauna flacoane frumos colorate, arome amețitoare care îți dau dureri de cap prin aeroporturile lumii și strategii comerciale redutabile. Cândva, la începuturile istoriei, crengile și rășinile parfumate îi ajutau pe oameni să capete îndurarea zeilor și să deschidă o cale către Invizibil (cercetările din preistorie și antichitatea greco-romană). Între aromate fumegând pe altare și misteriosul ritual de parfumare gândit anume pentru miresele persane s-a născut mitul aromatelor vindecătoare și miraculoase (sacru, medicație, seducție, misterele de la sfârșitul antichității). Ofrandă și remediu, parfumul spune mult despre spaimele și dorințele oamenilor, despre putere și teama de moarte, despre seducție și Judecata de Apoi (Sf. Ieronim și părinții bisericii – mirosul reputației curate). Până în preajma epocii moderne, aromatele au păstrat o funcție preponderent sacră, dar mai ales medicală. De uz extern și intern, ele erau însoțite de diverse legende (vezi Apa Reginei Ungariei, Oțetul celor patru tâlhari, Apa Reginei) care le probau eficacitatea și le asigurau o aură legendară. Istoria modernă a parfumeriei este și istoria unei dezvrăjiri, parfumul devine, de-a lungul secolului al XIX-lea, un accesoriu legat de modă, poziție socială, seducție. Își pierde calitățile vindecătoare și devine o muzică artificială, adorată de esteți și de cei cu  dare de mână și râvnită de cei modești.” — Mᴏɴɪᴄᴀ Nᴇᴀᴛ̗ᴜ

 

 

 

 

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CUM MIROASE PRIETENIA?

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

Ascult Bill Evans & Stan Getz – But Beautiful, un album apărut în anul nașterii mele. De ceva zile mă tot gândesc la prietenie și prieteni. Unde au dispărut prietenii aceia buni de pus pe rană, vechi precum vinul foarte bun, gata de pus umărul la treabă atunci când ai un hop? Unde ne-am ascuns amintirile cu și despre ei, de nu ne mai putem întâlni pe cărarea vieții? Când am stat ultmima oară la o palavră, pe-nserate? Fizic sau doar în visare? Când? Înainte de pandemie, nu-i așa? Cu mult prea mult timp înainte de pandemie.

Sunt mizantroapa perfectă, aproape că poți să mă treci ca exemplu ilustrativ în definiția din dicționarul explicativ. Dar amintiri cu prieteni tot am. Drumeții montane, lecturi împărtășite, plimbări nocturne, dispute aprinse și câte și mai câte. Am multe în comun cu prietenii mei, dar și mai multe care ne diferențiază. Muzici, lecturi, preferințe gurmande, admirația pentru o personalitate publică sau alta. Dintre toate, cred că mirosurile chiar ne diferențiază. N-am reproșat niciodată unei prietene (sau unui prieten) că nu-mi place parfumul cu care s-a dat, nu m-a interesat niciodată de unde și-a cumpărat parfumul, cât a dat pe el sau amănunte de genul acesta. Dar m-am dat întotdeauna în vânt după mirosul de proaspăt spălat, de curat, de boare de vânt, de floare de câmp, de cimbrișor și trei-frați-pătați, de iarbă proaspăt cosită, de pâine coaptă în cuptor de lut, de fasole la ceaun și de câte și mai câte... Din toate aceste mirosuri se compune o prietenie. Cu cât e mai veche, cu atât mixtura de mirosuri e mai complicată și mai greu de definit. Din ce în ce mai multe momente în care le cred pe toate pierdute și imposibil de regăsit în avalanșa de mirosuri urbane: plastic, pestilențial, motorină arsă, asfalt încins, transpirație grea.

Din ce în ce mai multe momente în care mă bucur că am masca pe față! Din ce în ce mai puține momente în care să simt boare parfumată de senin de seară.

 

 

CIV

Prietene, ca-n prima zi te văd:

De-atunci, trei veri au îmbrăcat păduri,

Și tot atâtea viscole, prăpăd

De alb lăsară-n tufele de muri.

Cum se prefac în toamnă, am văzut

Trei primăveri îngălbenind poteci,

Și-n aprilie arzând miresme-n lut

De iunie, la fel: tu, verde, treci...

Se mișcă-ncet al frumuseții ac

Pe-al vieților cadran, abia șoptit,

Iar dacă-n farmec pacă scazi, eu tac,

Și-ncerc să cred că ochiul m-a mințit.

Dar, că mă tem zic celor ce-or veni:

Ce-a fost frumos nu v-a fost dat a ști...

(William Shakespeare, Sonete, traducere de Radu Ștefănescu, Editura Cartier, 2018)

 

Asociez prietenia cu un pahar de vin roșu, sec, din care răzbate mirosul greu de tanin. Un pahar băut pe îndelete, fără grabă, savurat precum brânzeturile franțuzești. Și lângă paharul de vin merge și sonetul lui Shakespeare. Ciudat, nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată despre sonetele lui cu vreunul dintre prietenii mei. Forme fixe, rigori semantice, canoane greu de îndeplinit, traduceri aproape imposibil de realizat. Și cu toate acestea, sonetul își păstrează miezul de perfecțiune intact. Seducție și seducere.

 

CXVIII

Așa cum gustul ni-l trezim punând

Pe vârful limbii firul de boia,

Iar boala iartă pântecul flămând

Și curățat de pofte vechi, așa

Sorbeam și eu, sătul de-un dulce boi,

Amarul unui chip de tot străin,

Și-mbolnăvit de bine,-n boli mai noi

Mă ascundeam, să fug de primul chin;

Greșeam păzind iubirea când, setos,

Îi profețeam dezgustul, și, nebun,

Doftoriceam cu rău ce-i sănătos!

Din toate astea-am învățat, și-mi spun

Că leacurile minții-s otrăvite:

Mai mult bolnav de tine sunt, iubite.

(William Shakespeare, Sonete, traducere de Radu Ștefănescu, Editura Cartier, 2018)

 

Cum miroase prietenia? A ritual respectat cu sfințenie, a pași făcuți consecutiv, fără șovăieli, a prezent continuu. Despre asta este, în fond, prietenia. Iar mirosul ei va fi mereu unic. Îmi vreau ritualurile cu orice preț și caut de fiecare dată prietenii care nu-știu-și-nu-vor-să-trădeze: cărțile, muzica bună și oamenii la care țin (fără ca ei să știe și cât de mult).

Mirosul adevărului

Nasul și mirosurile au fost nesocotite de filosofi încă de când omul a început să se mire, deschizând astfel orizonturile gândirii filosofice. Istoria ei este marcată de o neîncredere totală (rar, parțială) față de valențele epistemologice ale simțului olfactiv. Nedemne, înșelătoare, animalice, subiective, nasul și mirosurile nu pot ajuta la descoperirea adevărului și nici la validarea acestuia. Pe scurt, nu contribuie cu nimic la cunoaștere, ci rămân în umbra instinctelor, a emoțiilor și a unei memorii confuze. Chiar și atunci când Nietzsche* își ia ca aliat nasul în vânarea minciunii și aflarea adevărului și se folosește de numeroase metafore olfactive, simțul olfactiv nu-și capătă deplina afirmare epistemologică, fiind mai curând un instrument de verificare și descoperire instinctiv, după modelul flerului câinilor de vânătoare. O adevărată filosofie a nasului și a mirosurilor rămâne încă a fi scrisă. Odiseea lor filosofică este prezentată detaliat în cartea lui Chantal Jaquet, Philosophie de l’odorat, publicată în 2010 la PUF.

Dar dacă, într-adevăr, nasul și mirosurile (inclusiv parfumurile) oferă un model alternativ de înțelegere a adevărului? Capetele lor de acuzare (subiectivitate, instinctivitate, evanescență, inconstanță și inconsistență) se pot transforma în chei de decriptare și mijloace de asimilare a unui adevăr (sumă, în fapt, a unor mici adevăruri) care a coborât din lumea Ideilor în lumea concretă și vremelnică, intimă și subiectivă a omului. Adevărul poate fi surprins intuitiv, dincoace de cuvinte, înainte ca rațiunea să ajungă la el și să prefire argumente. El nu stă în cuvinte – știm cât de înșelătoare pot fi acestea –, ci într-o senzație instinctivă, într-un fler care nu-și are expresie lingvistică, dar care nu este mai puțin „adevărat”. În plus, adevărul, în lumea noastră modernă, postmodernă și postpostmodernă, este nuanțat, are grade, fiind înscris în coordonate spațiale și temporale, iar evanescența lui nu indică altceva decât durata lui de viață, fiindcă ceva ce este adevărat acum poate să fie mai puțin (sau deloc) adevărat mai târziu. Adevărul și-a părăsit locul veșnic și unic, a pășit printre noi și și-a făcut sălaș în fiecare om, împrumutându-i trupul și chipul. Adevărul are sute, mii, milioane de chipuri, e volatil și nuanțat, asemenea unui parfum. Dar el poate să și pută, să ne pută, făcându-ne să fugim din calea lui, să-l respingem, pentru că nu este plăcut. Utilitarismul face loc, astfel, unui hedonism epistemologic, criteriul de judecată și de validare fiind noi, măsura tuturor lucrurilor, vorba sofistului.

Poate că e vremea ca filosofia să nu mai umble cu nasul pe sus, ci să-l plece spre pământ, pentru a simți mirosurile dulci și acre de transpirație, duhorile descompunerii și ale morții, efluviile iubirii și adierile naturii.

 

* Vezi, de exemplu: „Cu această carte începe campania mea războinică împotriva moralei. Nu că ar avea cel mai mic miros de praf de pușcă – se vor putea distinge la ea miresme de cu totul altă natură şi mult mai plăcute, cu condiția, firește, ca cei interesați să aibă o anumită sensibilitate a nasului” (Aurora în Ecce homo, traducere de Mircea Ivănescu, Humanitas, 2012, p. 101) sau „Cărțile care se adresează tuturor sunt mereu urât mirositoare; intră în ele duhoarea oamenilor mărunți. Acolo unde mănâncă și bea mulțimea, chiar și-n locurile în care ea venerează, pute de obicei. Nu trebuie să intrăm în biserică atunci când vrem să respirăm aer curat” (Dincolo de bine și de rău, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2015, pp. 47-48).

Parfumul domnilor — mitul virilității și începuturile parfumeriei moderne (I)

 un articol de Monica Neațu

 

 

În labirintul erudit din Musée d’Orsay, printre creațiile avangardelor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o pânză mi-a produs nenumărate interogații olfactive. Pictat în 1868, tabloul Le Balcon du Cercle de la Rue Royale i-a adus lui James Tissot un semnificativ succes social și comercial. Reprezentând elita elegantă a celui de-al Doilea Imperiu francez, Tissot ne oferă ceva mai mult decât un studiu politico-social. Detaliile legate de modă sunt revelatoare, costumul masculin este reprezentat în toată splendoarea lui, nicio haină nu se aseamănă, iar detaliile abundă. Dezinvolți, nepăsători, gânditori sau ironici, cei doisprezece domni sunt surprinși pe terasa unui club parizian ce domina Place de la Concorde. Uitați printre arhivele timpului, distinșii domni mai stârnesc curiozitatea grație lui Charles Haas* și talentului lui Tissot de a surprinde aerul timpului. Condamnați la moda burlanelor și la doliu, eleganții secolului al XIX-lea renunță la extravaganțele secolelor anterioare.

Revoluția franceză (1789) a împărțit gusturile și taberele. Doamnele au păstrat, până astăzi, exuberanța colorată a stofelor și a mătăsurilor, delicatețea, sensibilitatea și emoțiile prezentate fără teamă în public. Sărurile și batistele parfumate cu ape delicate, de agrume, le însoțeau în saloanele la modă, alături de corsetele și crinolinele excesive. Domnii, sobri și reținuți, au adoptat moda propusă de elita urbană britanică. În societatea burgheză, dominată de reguli morale și de profit, extravaganțele sociale și parfumurile senzuale făceau notă discordantă. Parfumul – efemer și costisitor – scandaliza, era o investiție inutilă, nu se putea tezauriza, iar miresmele delicate de la începutul secolului se evaporau rapid. Dacă marile orizontale îi seduceau pe domni cu arome scandaloase de mosc și ambră, soțiile preferau apele discrete și proaspete, după modelul propus de împărăteasa Eugénie. Soția lui Napoleon III, clientă fidelă a caselor de haute couture utiliza Apa de colonie imperială creată de Pascal François Guerlain în 1853. Recipiente imense erau trimise la palatul Tuileries pentru a parfuma crinolinele distinsei cliente, care călătorea însoțită întotdeauna de cuferele impermeabile de la Louis Vuitton și de apele de la Guerlain.

Parfumul pare, în secolul al XIX-lea, un accesoriu preponderent feminin. Veacurile anterioare nu stabiliseră o delimitare clară între atitudinile masculine și feminine față de parfum. Asociat seducției, practicilor terapeutice și ideii de curățenie, parfumul – solid sau lichid – era folosit deopotrivă de domni și de doamne. Pudra mareșalei (iris, floare de portocal, trandafir, coriandru, cuișoare) sau pudra de garofiță erau agreate de elita de la Curtea franceză. Transformările veacului al XIX-lea și evidențierea unui comportament viril au generat în universul masculin anumite temeri legate de parfumuri, considerate feminine și devirilizante. Serviciul militar obligatoriu, locurile de socializare exclusiv masculine (fumoarul, clubul, bordelul), democratizarea duelului, toate au contribuit la elaborarea unui mit al virilității tipic epocii moderne. În ample tratate, medicii disting mirosul virilității, dominat de note puternice de amoniac, uneori grețos, de cel feminin, fad, ușor acid. Iar baroana de Staffe recomanda, printre regulile ce trebuia urmate de un bărbat civilizat, evitarea parfumurilor puternice; miresmele folosite în toaleta masculină nu trebuia să lase urme în societate. Inventarul casei Guerlain nu conținea, în epocă, categorii de produse destinate unui gen anume. Apele de colonie, pomezile și loțiunile erau folosite de ambele sexe. Ceara pentru mustăți și favoriți putea avea vagi note de violete. Publicitatea incipientă și romanele din epocă descriu toaleta masculină. Atunci când dorea să fie elegant și frumos, un bărbat utiliza săpun negru, apă de colonie, cu note de lavandă (de la latinul lavare). Emma Bovary, eroina lui Flaubert, se lasă sedusă de aroma discret vanilată, cu note citrice, din pomada pentru păr și favoriți utilizată de eleganții epocii. Aromele de trandafir, iasomie sau ylang-ylang, purtate de bărbații din Orient și din India, sunt respinse în Europa și Statele Unite, fiind asociate în romanele la modă cu homosexualitatea. Idealul european erau, așadar, produsele de toaletă care împrospătau și curățau, dar nu lăsau o amprentă olfactivă puternică, sinonimă cu personajele efeminate.

 

 

În 1882, casa Houbigant propune domnilor un parfum inspirat de saloanele de bărbierit, acolo unde domnii își aranjau barba și favoriții și se tundeau. La modă, elegante, beneficiind de toate inovațiile tehnice și artistice ale epocii, ele devin adevărate surse de inspirație olfactivă. Fougère royale, creația lui Paul Parquet, este considerat unul dintre primele parfumuri moderne, alături de Jicky de la Guerlain. Evocând o muzică abstractă și artificială, Fougère royale utilizează un produs de sinteză: cumarina. Feriga din numele parfumului nu conține molecule olfactive remarcabile, în esență, este inodoră. Ce a interesant în momentul lansării a fost tocmai discreția ei olfactivă și asocierea cu natura, pădurea, vânătoarea, medii virile prin excelență.

Acordul lavandă-geranium (mușcată)-cumarină este utilizat și astăzi în parfumerie și dă numele unei familii de arome preponderent masculine. Cumarina, cu note de fân proaspăt cosit, lichenii de stejar, cu note umede și lemnoase, dau profunzime bergamotei și lavandei. Dincolo de miresmele proaspete de săpun pentru bărbierit, există o notă animalică, ce evocă tocmai ceea ce săpunul are rolul să șteargă. Jocul senzual între mireasmă și duhoare, între curățenia abstractă și corporalitate, este reluat în Jicky, creația lui Aimé Guerlain din 1889. Acordul de tip fougère capătă profunzime și trup grație zibetei, dominată de scatol, o moleculă care le dă dureri de cap până și astăzi amatorilor de parfumuri curate.

Jicky, un ansamblu coerent și androgin, anunță experimentele olfactive din secolul al XX-lea și, în special, piesa de rezistență a anilor nebuni, Shalimar. Dar Jicky navighează încă între cele două genuri, între parfumurile virile, de tip fougère și cele feminine. Abia în 1904, Jacques Guerlain oferă un duo olfactiv dedicat doamnelor și domnilor, evocând toate miturile legate de feminitate și virilitate: Violette de Madame și Mouchoir de Monsieur.

 

 

---

* Primul din dreapta, aflat în pragul ușii, este bancherul Charles Hass, care a fost o sursă de inspirație pentru Marcel Proust. În romanul În căutarea timpului pierdut îl întâlnim sub trăsăturile lui Charles Swann.

Codul etic în parfumerie

În ultima vreme, parfumierii își pun tot mai mult problema unui cod etic. Iar dacă fac asta, înseamnă că industria este destul de găunoasă și cu probleme. Justifică sumele de bani câștigate depășirea unor limite morale? Ce înseamnă să fi responsabil față de meserie și propriii clienți? Cel mai activ în acest sens este Christophe Laudamiel, pe care îl puteți urmări (și) pe Instagram*. Informații utile despre codul etic în parfumerie puteți găsi pe site-ul Danei Sandu: nasdenas.com. E un subiect care merită cercetat în profunzime.

 

* Vezi și poziția Elenei Cvjetkovic, blogger la theplumgirl.

 

Miguel Matos

 

Până la creațiile brandului românesc Calaj — Limited Edition, nu știam nimic despre activitatea de parfumier a lui Miguel Matos. Îl cunoșteam, desigur, de pe site-ul Fragrantica, unde semnează recenzii informate și bine scrise. Când mi-am manifestat interesul pentru un interviu despre brandul pe care tocmai îl lansase, Flavius Călaj, care este, totodată, și omul din spatele parfumeriei Niche Scent, a avut generozitatea de a-mi trimite mostre din fiecare parfum. Am fost încântat de notele folosite de Miguel, descoperind câteva relații de familie între cele patru parfumuri Calaj. Miguel are și propriul brand – Miguel Matos –, dar creează și pentru alte branduri, cum ar fi Der Duft, Sarah Baker sau Bruno Acampora, unde a fost numit recent parfumier in-house și director de creație. Exprimându-mi curiozitatea de a afla mai multe despre ce-l inspiră pe Miguel și despre conceptul lui olfactiv, Flavius s-a oferit să-mi trimită câte o mostră din toate creațiile semnate de Miguel, aflate în parfumeria Niche Scent din Arad. Astăzi au sosit, iar bucuria nu poate fi descrisă. Mă așteaptă câteva zile de descoperiri și de călătorii olfactive. Revin cu impresii.   Despre ”Love Toxin” de la Calaj puteți citi aici câteva gânduri.