Samsara – tertium semper datur
Mereu acolo, ca opțiune, chiar şi atunci când nu este prima opțiune. Capabil nu doar să mă scoată de sub greutatea de a alege între două alte parfumuri pe care mi le-aş dori în același timp, dar care nu pot fi purtate împreună, ci şi să mă facă să renunț la o primă opțiune clară şi să-l aleg pe el, Samsara de la Guerlain e un parfum drag ca o iubire încă neîntâmplată. Îmi oferă, de aproape zece ani încoace, de fiecare dată când îl port, senzația de plinătate pe care promisiunea unei iubiri despre care sper că va fi ultima o poate oferi. Şi temerea că o pot pierde, ceea ce mă face să o prețuiesc şi mai mult. Până şi când îl port în lume încerc să îl țin doar pentru mine, nu doar pentru a nu-i agresa pe alții, ci şi din pudoarea care învăluie dragostea după ce ți-a venit s-o strigi de pe acoperișuri şi, din decență, te-ai abținut.
Samsara înseamnă fierbinte, profund, incantatoriu şi languros, fără a fi nerușinat, ostentativ. E mai degrabă intimist. Puterea nu-i vine din exhibare, ci din stârnirea nevoii de apropiere. Intră în tine şi aduce spre el. Te redă, nu te pierde, chiar dacă în primele clipe pare uneori că-ți ia mințile. Este un răsărit de lună plină.
Nu știu cum altfel să punctez pentru început câteva dintre impresiile mele de acum despre acest parfum pe care l-am descoperit, ca şi pe Opium de la Yves Saint Laurent, în copilărie. Erau amândouă parfumurile aceleiași femei din familia mea. Ori de câte ori, pitită în vreun locșor, departe de casa plină, găseam prilejul să miros capacul flaconului de Samsara, o făceam. Pe atunci îl asociam cu povești arabe sau indiene. Nu distingeam prea bine între ele. Repetarea pe furiș a acestui gest însemna un soi de revenire la aceeași carte din care să mai citesc o poveste. Sau cât apucam în clipele cât îmi vâram nasul în capac şi în răstimpul cât inspiram adânc, tot mirosindu-mi nasul. Mi-era rușine să mă dau cu parfum fără să cer voie şi mi-era rușine să cer voie pentru că știam că parfumul e ceva foarte personal.
Când am mai crescut, i-am asociat cuvintele „lăptos”, „cremos”, „balsam”. Asta-mi sugera ca textură, fără să fie vorba de acele lucruri propriu-zis, ci de un ceva pe care îmi imaginam că îl secretă o floare neobișnuită, foarte mare. O floare-animal. Neprădătoare. Misterioasă şi uneori prietenoasă, ale cărei culori aveau densitatea stropilor de întuneric strecurați în ele prin deschiderile unor mușcături tandre. O floare-făptură de pe un tărâm ca din povești, îndepărtat (de fapt nedescoperit încă de ceilalți), unde totul se termină cu bine, la capătul a câte şi mai câte întâmplări transformatoare. Ca atunci când revii acasă după o lungă călătorie, despre care nu vrei să povestești ca să nu o împuținezi. Mult mai târziu am aflat ce înseamnă cuvântul „samsara” şi nu m-a surprins.
Cu timpul, am trecut de „lăptos”, „balsam”, „cremos”, iar când am reușit să-mi cumpăr propriul meu Samsara, am știut că toate amintirile care mă legau de el aveau să trebuiască să facă loc pentru cine știe câte altele, fredonate de o voce al cărei timbru de miere de mană şi condimente nu poate fi șters din memorie. Am inspirat lent. Cum avea să continue povestea dintre mine şi Samsara? Timpul îndelungat în care nu ne mai întâlniserăm mă făcea nerăbdătoare şi puțin anxioasă. Am început să-l folosesc şi nu am mai anticipat, nu am mai fantasmat. Deseori m-am abținut chiar din a deveni conștientă de ceea ce-mi provoca. Mă însoțea subtil, șoptit. Își scria poveștile în subconștient şi în acele părți din ființă din care, la un moment dat, au început să iasă.
O floare-animal. Neprădătoare.
Misterioasă şi uneori prietenoasă,
ale cărei culori aveau densitatea stropilor de întuneric
strecurați în ele prin deschiderile unor mușcături tandre.
De pildă, în aprilie anul acesta, în plină izolare şi anxietate puternică cauzată de pandemie. Într-o dimineață, după ani mulți de nefolosire, am pus puțin Samsara în gropița care desparte claviculele una de cealaltă. Şi mi-am văzut de ale zilei.
Până când, după ceva aplecări şi efort fizic să dezinfectez suprafețe, comoara din gropiță s-a activat. Am stat locului. M-am simțit ridicată şi dusă într-o casă cu decorațiuni în stil maur, într-una dintre încăperile căreia am urmărit cum sunt pregătită pentru ceva. Mi se practica un ritual de curățare, înmiresmare şi înveșmântare pentru a fi așezată apoi, cu aceeași delicatețe şi grijă, pe niște perne acoperite în catifea burgundy. (De la culoarea flaconului – foarte bine aleasă – mi se trage.) Am tot stat acolo, cuibărită într-un halat din mătase, cu ochii ațintiți când asupra brocartului verde-negriu al unei haine de toamnă care se odihnea pe un cufăr, când asupra biroului din lemn masiv pe care se aflau cărți cu coperte îmbrăcate în roșu carmin şi auriu, o călimară cu cerneală şi un toc cu pană de păun, niște scrisori desfăcute şi necitite cu totul, câteva șnururi şi canafuri ocru şi violet închis despre care încercam să îmi dau seama de când se află acolo. Şi de ce. Aveam certitudinea că ceva stă se întâmple, ceva la înălțimea a ce pregătirea şi răgazul de dinainte nici nu îndrăzneau să creadă că se vor ridica. O regăsire, o revenire văzută cu ochiul proaspăt şi cuprinsă cu inima frăgezită de așteptare. Ceva neînchipuit, continuare a ceva ce regretam că nu mi-am dat voie cândva să trăiesc. Actualizat fără efort, așa cum o mână care se plimbă pe o față de pernă din catifea îi schimbă nuanțele şi lumina. Sau ca mișcarea aceleiași mâini printre limbile unui foc aprins nu știu de cine şi care poate să țină până la ultimul strop de aer. Totul acolo. Nimic extravagant. Sau naturalețea oximoronică a ceva complet ieșit din comun, scos de undeva dintr-un substrat atavic şi rafinat cât să nu sperie, ci să întregească.
Long story short, acolo unde m-am trezit purtată se înnopta. Lumina şi mirosul lumânărilor, al paharelor cu vin şi al fructelor răscoapte din alte camere răzbăteau prin ușa larg deschisă. Pe fereastră intra aer de vară ușor uleios, năuc sub suflul unei toamne timpurii pentru care mă simțeam pregătită dintotdeauna. Când mi-a sunat telefonul. Ceea ce realitatea lui a întrerupt a continuat cu siguranță în mine. Va ieși la suprafață când mă aștept mai puțin.
N-am să trișez şi n-am să-mi întind brațul după sticla de Samsara să-mi îngrop nasul în capac sau să-mi pun pe piele. Am încredere că povestea se scrie singură. Ce pot face e să mă pregătesc pentru reîntâlnirea cu ea. În cine știe ce camere ale cine știe cărei case. Poate am să aflu şi ce spuneau scrisorile acelea deschise şi necitite până la capăt.
No comments:
Post a Comment