Confessive Flashes — Opium

un articol de Elena Mădălina Nica

 

Un apartament de două camere într-un cartier din Craiova, înainte de ’89. Familia verișoarei tatălui meu revenită din Italia, în vacanța de vară. Pe masa din bucătărie, roșii proaspete – inimă de bou – şi un pachet de paste încă nedesfăcut. Prin fereastră, soare de dinainte de prânz, îmblânzit de vița-de-vie care încadrează balconul. Chicoteli şi alergături împreună cu verișoara mea pe holul micuț. „Veniți să vă dau ceva dulce şi bun, dar nu mult, că peste o oră va fi gata masa!”, se aude vocea mătușii mele din sufragerie. Ne apropiem, gâfâind. Nu mai contează nici acel ceva (deși era mereu dulce şi bun), nici pofta, nici foamea, nici neastâmpărul. Mă potolesc brusc. E de la mirosul ei.

Nu mi-l puteam pune în cuvinte. Nici nu aveam dorința asta – atât de puternică acum şi în fața căreia mă simt şi mai neputincioasă decât atunci. O las deci deoparte, chiar dacă mereu în preajmă.

Eram copil şi plutea în jurul meu, abia perceptibil, parfumul acelei femei pe care o iubeam mult. Am aflat mai târziu (nu știu nici acum când) că era Opium Yves Saint Laurent. Nu-mi amintesc nici prima dată când am văzut un flacon. Nu sunt sigură nici că acest flash ar fi prima amintire legată de acest parfum. Se pierde printre atâtea ca el, la fel de lipsite de timp, de în afara lui, exact ca atâtea zile de vacanță din acea perioadă.

Sfârșit de anii ’90. O după-amiază de vacanță în care aceeași mătușă îmi oferă cadou un Opium Splash EDT de 120 ml. Prima dată când urmează să port primul meu Opium. Pun două picături în spatele urechilor. Vară. În camera mea, dintr-un alt cartier din Craiova, soarele se colorează mov, roșu şi verde prin jaluzele. Şi bâzâie de ceva ore un țânțar. La câteva minute după ce mă parfumez, țânțarul bâzâie din ce în ce mai slab. Apoi, amețit, se lasă dat afară. Amețisem şi eu, chiar dacă de altceva. De drag şi emoție: mă simțeam, datorită acelor picături de parfum, o fată care se simte femeie. Palpitam. Apoi am râs de efectul parfumului asupra țânțarului. L-a îmblânzit şi l-a făcut vulnerabil. I-a potolit şi lui neastâmpărul, foamea, pofta.

De atunci tot rememorez acel moment şi găsesc în el tot soiul de înțelesuri, multe dintre ele probabil așezate de mine acolo, dintr-o nostalgie după adolescența în care nici nu știam cât de des eram fericită şi nu mă gândeam cât de fericită fusesem, şi tot fără să o știu, în atâtea momente din copilărie. (Abia acum câțiva ani am terminat acel flacon de Opium, după ce deja nu mai avea în el decât apă şi puțin ulei de migdale puse de mine, căci nu-mi plac despărțirile definitive.)

2015. Sibiu. O fereastră a unei camere dintr-o pensiune. Soare apus. Îi simt siajul culorilor stinse prin pleoapele ochilor închiși. Două brațe în jurul meu. O respirație caldă şi curioasă pe ceafă şi gât. Mâinile mele peste mâinile celui care îmi cuprinde talia. În piept, un animăluț. Îi simt foamea, pofta şi neastâmpărul cu fiecare palpit. Fericirea că va fi îmblânzit şi că e vulnerabil. Că sunt respirată şi păstrată în siguranță. Momentul în care știam că sunt fericită. Ceva luni mai târziu, acel bărbat îmi spune că Lolita Lempicka nu miroase a mine. Opium mirosea a mine. Picătura pe care mereu o puneam pe ceafă.

Rewind câţiva ani: îmi cumpăr Opium ediţie 2009 pentru a prelungi viața Opium-ului primit către sfârșitul adolescenței. Încep să-l folosesc odată cu venirea toamnei. Nostalgia se adâncește şi, deloc paradoxal, face inima mai proaspătă. Mai ales toamnă de toamnă şi iarnă de iarnă, când îmi fac curaj să port, cu zgârcenie, Opium. Să nu amețesc. Şi mai ales să nu se termine prea curând. Să nu-mi amintesc prea mult de prea multe. Granița dintre a vrea să mă desprind şi a ști că nu pot, pentru că mirosul acela şi toate cele de care mă leagă fac parte din mine. Cu mine şi animăluțul din piept merg înainte. Mai departe, cu granița mereu înăuntru. 

Alături de alte parfumuri, dar ceva mai mult decât ele, Opium este una dintre prezențele cele mai clare şi distincte din trecutul meu cel mai îndelungat şi prezent. Închid ochii şi mă gândesc mai bine: cred că este chiar de la granița, uneori abia perceptibilă, despre care unii spun că nici nu ar exista. Cea dintre trecut şi prezent. Când granița e cea fără de care nu pot fi sigură (atât cât se poate) că trăiesc în prezent. Că sunt prezentă. Şi că din trecut nimic nu trece. Persistă. Aşa cum, fără să îmi dau seama mereu, o fac momentele de fericire. Printre ele şi cel în care am primit, prin curier, un Opium splash edition EDT de 60 ml, cumpărat de pe ebay. Primăvara asta, în izolare.

Slow forward. Vara lui 2020. Până acum, niciun țânțar nu mi-a intrat în camera din același apartament. Sticla de Opium cumpărată în mai se odihnește în cutie, pe un raft, în spatele tuturor celorlalte parfumuri adunate cu vremea. Deși e cea mai recent sosită dintre ele, amintește cel mai mult de un continuum născut în copilărie, prelungit în prima tinerețe şi dincolo de ea, exact ca vârsta pe care se construiesc toate celelalte, fără ca ea să-și piardă din prospețime.

Mirosul lui Opium rămâne cel care le-a primit pe toate celelalte alături. Fără frică, ferm, ca granița cel mai ușor de trecut şi de păstrat: cea care este ea însăși un tărâm. Cu palpitul animăluțului din piept, vulnerabil, dar sigur de puterea lui, când sunt luată în brațe. Cu neastâmpărul îmblânzit doar pentru a putea rămâne mereu acolo.

Dar acum, exact acum când spun toate astea, mai ales cu deschiderea şi dragostea cu care o femeie in her 30s, statuară, tunsă scurt şi cu alură mediteraneeană, cu ochi umbroși şi bijuterii masive, își făcea mereu timp, în dimineți lenevoase de vacanță, să cheme două copile într-un colț de apartament orientat către Est, pentru a le răsfăța cu ceva ascuns într-un loc doar de ea știut. Ceva bun şi dulce, dar nu prea mult.