PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CUM MIROASE PRIETENIA?

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

Ascult Bill Evans & Stan Getz – But Beautiful, un album apărut în anul nașterii mele. De ceva zile mă tot gândesc la prietenie și prieteni. Unde au dispărut prietenii aceia buni de pus pe rană, vechi precum vinul foarte bun, gata de pus umărul la treabă atunci când ai un hop? Unde ne-am ascuns amintirile cu și despre ei, de nu ne mai putem întâlni pe cărarea vieții? Când am stat ultmima oară la o palavră, pe-nserate? Fizic sau doar în visare? Când? Înainte de pandemie, nu-i așa? Cu mult prea mult timp înainte de pandemie.

Sunt mizantroapa perfectă, aproape că poți să mă treci ca exemplu ilustrativ în definiția din dicționarul explicativ. Dar amintiri cu prieteni tot am. Drumeții montane, lecturi împărtășite, plimbări nocturne, dispute aprinse și câte și mai câte. Am multe în comun cu prietenii mei, dar și mai multe care ne diferențiază. Muzici, lecturi, preferințe gurmande, admirația pentru o personalitate publică sau alta. Dintre toate, cred că mirosurile chiar ne diferențiază. N-am reproșat niciodată unei prietene (sau unui prieten) că nu-mi place parfumul cu care s-a dat, nu m-a interesat niciodată de unde și-a cumpărat parfumul, cât a dat pe el sau amănunte de genul acesta. Dar m-am dat întotdeauna în vânt după mirosul de proaspăt spălat, de curat, de boare de vânt, de floare de câmp, de cimbrișor și trei-frați-pătați, de iarbă proaspăt cosită, de pâine coaptă în cuptor de lut, de fasole la ceaun și de câte și mai câte... Din toate aceste mirosuri se compune o prietenie. Cu cât e mai veche, cu atât mixtura de mirosuri e mai complicată și mai greu de definit. Din ce în ce mai multe momente în care le cred pe toate pierdute și imposibil de regăsit în avalanșa de mirosuri urbane: plastic, pestilențial, motorină arsă, asfalt încins, transpirație grea.

Din ce în ce mai multe momente în care mă bucur că am masca pe față! Din ce în ce mai puține momente în care să simt boare parfumată de senin de seară.

 

 

CIV

Prietene, ca-n prima zi te văd:

De-atunci, trei veri au îmbrăcat păduri,

Și tot atâtea viscole, prăpăd

De alb lăsară-n tufele de muri.

Cum se prefac în toamnă, am văzut

Trei primăveri îngălbenind poteci,

Și-n aprilie arzând miresme-n lut

De iunie, la fel: tu, verde, treci...

Se mișcă-ncet al frumuseții ac

Pe-al vieților cadran, abia șoptit,

Iar dacă-n farmec pacă scazi, eu tac,

Și-ncerc să cred că ochiul m-a mințit.

Dar, că mă tem zic celor ce-or veni:

Ce-a fost frumos nu v-a fost dat a ști...

(William Shakespeare, Sonete, traducere de Radu Ștefănescu, Editura Cartier, 2018)

 

Asociez prietenia cu un pahar de vin roșu, sec, din care răzbate mirosul greu de tanin. Un pahar băut pe îndelete, fără grabă, savurat precum brânzeturile franțuzești. Și lângă paharul de vin merge și sonetul lui Shakespeare. Ciudat, nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată despre sonetele lui cu vreunul dintre prietenii mei. Forme fixe, rigori semantice, canoane greu de îndeplinit, traduceri aproape imposibil de realizat. Și cu toate acestea, sonetul își păstrează miezul de perfecțiune intact. Seducție și seducere.

 

CXVIII

Așa cum gustul ni-l trezim punând

Pe vârful limbii firul de boia,

Iar boala iartă pântecul flămând

Și curățat de pofte vechi, așa

Sorbeam și eu, sătul de-un dulce boi,

Amarul unui chip de tot străin,

Și-mbolnăvit de bine,-n boli mai noi

Mă ascundeam, să fug de primul chin;

Greșeam păzind iubirea când, setos,

Îi profețeam dezgustul, și, nebun,

Doftoriceam cu rău ce-i sănătos!

Din toate astea-am învățat, și-mi spun

Că leacurile minții-s otrăvite:

Mai mult bolnav de tine sunt, iubite.

(William Shakespeare, Sonete, traducere de Radu Ștefănescu, Editura Cartier, 2018)

 

Cum miroase prietenia? A ritual respectat cu sfințenie, a pași făcuți consecutiv, fără șovăieli, a prezent continuu. Despre asta este, în fond, prietenia. Iar mirosul ei va fi mereu unic. Îmi vreau ritualurile cu orice preț și caut de fiecare dată prietenii care nu-știu-și-nu-vor-să-trădeze: cărțile, muzica bună și oamenii la care țin (fără ca ei să știe și cât de mult).