Nasul și mirosurile au fost nesocotite de filosofi încă de când omul a început să se mire, deschizând astfel orizonturile gândirii filosofice. Istoria ei este marcată de o neîncredere totală (rar, parțială) față de valențele epistemologice ale simțului olfactiv. Nedemne, înșelătoare, animalice, subiective, nasul și mirosurile nu pot ajuta la descoperirea adevărului și nici la validarea acestuia. Pe scurt, nu contribuie cu nimic la cunoaștere, ci rămân în umbra instinctelor, a emoțiilor și a unei memorii confuze. Chiar și atunci când Nietzsche* își ia ca aliat nasul în vânarea minciunii și aflarea adevărului și se folosește de numeroase metafore olfactive, simțul olfactiv nu-și capătă deplina afirmare epistemologică, fiind mai curând un instrument de verificare și descoperire instinctiv, după modelul flerului câinilor de vânătoare. O adevărată filosofie a nasului și a mirosurilor rămâne încă a fi scrisă. Odiseea lor filosofică este prezentată detaliat în cartea lui Chantal Jaquet, Philosophie de l’odorat, publicată în 2010 la PUF.
Dar dacă, într-adevăr, nasul și mirosurile (inclusiv parfumurile) oferă un model alternativ de înțelegere a adevărului? Capetele lor de acuzare (subiectivitate, instinctivitate, evanescență, inconstanță și inconsistență) se pot transforma în chei de decriptare și mijloace de asimilare a unui adevăr (sumă, în fapt, a unor mici adevăruri) care a coborât din lumea Ideilor în lumea concretă și vremelnică, intimă și subiectivă a omului. Adevărul poate fi surprins intuitiv, dincoace de cuvinte, înainte ca rațiunea să ajungă la el și să prefire argumente. El nu stă în cuvinte – știm cât de înșelătoare pot fi acestea –, ci într-o senzație instinctivă, într-un fler care nu-și are expresie lingvistică, dar care nu este mai puțin „adevărat”. În plus, adevărul, în lumea noastră modernă, postmodernă și postpostmodernă, este nuanțat, are grade, fiind înscris în coordonate spațiale și temporale, iar evanescența lui nu indică altceva decât durata lui de viață, fiindcă ceva ce este adevărat acum poate să fie mai puțin (sau deloc) adevărat mai târziu. Adevărul și-a părăsit locul veșnic și unic, a pășit printre noi și și-a făcut sălaș în fiecare om, împrumutându-i trupul și chipul. Adevărul are sute, mii, milioane de chipuri, e volatil și nuanțat, asemenea unui parfum. Dar el poate să și pută, să ne pută, făcându-ne să fugim din calea lui, să-l respingem, pentru că nu este plăcut. Utilitarismul face loc, astfel, unui hedonism epistemologic, criteriul de judecată și de validare fiind noi, măsura tuturor lucrurilor, vorba sofistului.
Poate că e vremea ca filosofia să nu mai umble cu nasul pe sus, ci să-l plece spre pământ, pentru a simți mirosurile dulci și acre de transpirație, duhorile descompunerii și ale morții, efluviile iubirii și adierile naturii.
| * Vezi, de exemplu: „Cu această carte începe campania mea războinică împotriva moralei. Nu că ar avea cel mai mic miros de praf de pușcă – se vor putea distinge la ea miresme de cu totul altă natură şi mult mai plăcute, cu condiția, firește, ca cei interesați să aibă o anumită sensibilitate a nasului” (Aurora în Ecce homo, traducere de Mircea Ivănescu, Humanitas, 2012, p. 101) sau „Cărțile care se adresează tuturor sunt mereu urât mirositoare; intră în ele duhoarea oamenilor mărunți. Acolo unde mănâncă și bea mulțimea, chiar și-n locurile în care ea venerează, pute de obicei. Nu trebuie să intrăm în biserică atunci când vrem să respirăm aer curat” (Dincolo de bine și de rău, traducere de Radu Gabriel Pârvu, Humanitas, București, 2015, pp. 47-48). |  |
No comments:
Post a Comment