Veneția nu am văzut-o niciodată, doar am purtat-o.
Cu riscul de a formula reducționist, parfumul Venezia de la casa Laura Biagiotti îl folosesc la feminin. Din toate punctele de vedere. Ca miros, stare, sugestie, imagine, cuvânt, amintiri. Dacă scriu „univers”, e o încapsulare şi mai șablonardă. Ce-i drept, nu am definit ce înseamnă pentru mine acest „feminin”. Nu îl plasez în vreo opoziție cu „masculin”. (Psih-)analizabil, vorba ceea, şi să trecem mai departe.
Aveam nu mult peste 15 ani când l-am purtat prima dată. Nu mai știu despre acel moment decât că eram singură în camera mea şi că m-a blocat. De atunci m-am regăsit în mirosul care mă tulbura pe măsură ce-mi stârnea foarte limpede zâmbetul. Mă simțeam eu şi totodată cineva necunoscut. Descoperirea unei intimități. Mă făcea să plec în începuturi de povești petrecute în decoruri de acum multe secole. Neconsumate. povești în care, tipic adolescentin, eram personajul principal, mereu căutând câte ceva. Poate liniștirea. Poate aventura.
Întoarsă din pornirile începuturilor fantasmante, percepeam, într-un al doilea timp, că Venezia avea, pe mine, ceva din fragilitatea pe care o simțeam la acea vârstă, contrabalansată de siguranța speranței că nu e departe ziua când din acea senzație de fragilitate va rămâne doar zâmbetul că a fost acceptată şi că din ea îmi vine o mare parte din puterea de a fi. Cam ce simte mai orice adolescentă la vârsta când cei de 25 de ani par niște făpturi foarte greu de înțeles. Vârsta la care crezi că știi totul şi, într-un fel de care îți dai seama mult mai târziu, chiar știi esențialul. Toate astea sunt, desigur, spuse cu vorbele celei de acum. Pe atunci era o călătorie aproape sinestezică şi lipsită de cuvinte.
Apoi am purtat Venezia la o întâlnire cu prietenul meu din liceu, cu care, tipic acelei vârste, îmi doream să rămân toată viața. Înainte să ies din casă, am zăbovit pentru a cuprinde emoția că urma să ne vedem. Am stat o vreme cu mine şi mirosul „parfumului meu”. Şi m-a dus – o face aproape de fiecare dată – în amurguri şi răsărituri, când lumina este şi umedă, şi uscată, când înalt şi adânc sunt totuna, amestecate ca o lavă adusă la temperatură suportabilă, fără a se solidifica. Mi-a fost teamă să las imaginația să se ducă peste tot pe unde mirosul o îndemna. Adrenalina s-a topit într-o senzație nouă de pace, de totul-e-la-locul său, după care, iarăși ca mai orice adolescentă, tânjeam. De aici liniștirea. Mă simțeam feminină şi în regulă exact așa cum sunt. Ceea ce nu mi se întâmplase prea des până atunci.
Am purtat în anii de liceu şi facultate Venezia la ocazii pe care le consideram speciale, pentru că – mi-am dat seama de asta mai târziu – îmi doream să fiu seducătoare, fără să pierd din fragilitatea despre care începeam să îmi dau seama că se înțelege bine cu candoarea din mine, neîntinată de dorința de a seduce. Începeam să văd şi să înțeleg nuanțe, chiar dacă se încâlceau (le place să se joace așa cu mine şi acum). Venezia m-a ajutat să fac asta. Surprinzător, din partea unui parfum. N-aveam să știu pe atunci cât avea să mă doară când producerea lui va fi oprită, pentru a fi reformulat într-un fel despre care am înțeles, din recenzii, că nu se ridică la înălțimea primei ediții.
Sau nu coboară în adâncul ei. Tulbure, dar nu prea mâlos. Atrăgător prin tocmai pericolul pe care îl ascunde. Un adânc de apă ale cărei limpezime şi strălucire de la suprafață sunt şi ele îmbietoare, străbătute altfel decât înotând. Nu neapărat cu o gondolă. E şi asta, pentru mine, acest parfum, căutat ani la rând după mi se terminase. L-am primit cadou când deja viața de adult mă făcea nostalgică după fragilitatea din care-mi trăgeam forțele cu zece ani înainte.
Rămâne o coborâre în adânc,
cu amintirea unei lumini aproape de necrezut
pe care mi-o promite la întoarcere.
Nu am văzut Veneția niciodată, cum spuneam de la bun început. Am auzit că orașul nu miroase tocmai plăcut, dacă ai ghinionul să îl vizitezi în anumite perioade. O călătorie acolo cred că ar avea ceva din stranietatea familiară, jocul de atracție şi teamă, confort şi curiozitate, tânjire şi regăsire pe care le asociez cu parfumul. Fără să le asociez unul cu celălalt, pe ambele le asociez cu apa, cu arhitectura gotică şi renascentistă scufundate în pământul foarte stabil de sub ele.
Privesc flaconul primit acum mai bine de zece ani cadou. Păstrează încă ceva parfum. Pulsul îmi accelerează. Mă liniștesc, ieșite prompt dintr-o cutie neagră, tonul și inflexiunile vocii mamei când îmi spunea: „dintre toate, Venezia ți se potrivea cel mai mult”. Gândul îmi fuge la Renașterea venețiană, la culorile picturilor ei, la poeziile lui Tițian. Trece apoi la impresia de viață în aici şi acum din mai târziul Caravaggio care, vorba istoricului de artă Vittorio Sgarbi, a coborât cerul pe pământ. Se întoarce la dulceața moale din privirile „Doamnei cu hermelină”, la muzica pe care îmi place să cred că o asculta după plimbările din după-amiezi de vară indiană.
Dau un fâs de Venezia la încheietura mâinii. Da. Rămâne o coborâre în adânc, cu amintirea unei lumini aproape de necrezut pe care mi-o promite la întoarcere. Tandrețe nesfârșită. Pe măsură ce lumina se usucă, șușotelile i se sting şi lasă în urmă culorile lui Tițian, acoperite de un văl fin ca pânza de păianjen. În intimitatea asta culorile şi senzația de umed (nu a dispărut cu totul nici după uscare) se fixează ca o sculptură în pictură, așa cum se picta uneori în Renaștere. Așa cum îmi pare că sunt alăturarea culorilor cutiei acestui parfum cu formele flaconului din prima ediție. Plus ceva sfumato, pe care am să-l simt după multe ore. Când lava nu va mai fi fluidă, dar va căpăta o formă ce rămâne.
No comments:
Post a Comment