Sunday, August 16, 2020

L’Air du temps — Nina Ricci

În 1932, Robert Ricci deschide, împreună cu mama sa, Nina Ricci, o casă de modă, însă anii de război îl fac să se gândească la crearea unui parfum ca expresie mai accesibilă – deci mai răspândită – a luxului. Prima încercare datează din 1946, când lansează Coeur joie, un nume simbolic, care trimite la bucuria victoriei și a redescoperirii libertății după ocupația germană. Dar adevărata provocare este lansată în 1948, an în care începe aventura parfumului L’Air du temps, creat de Francis Fabron (Laboratoire Roure-Bertrand-Dupont) și prezentat într-un recipient conceput inițial de sculptorul spaniol Joan  Rebull și reconceput – sub forma unui flacon ornat cu doi porumbei – de Marc Lalique. Redând olfactiv „aerul epocii”, parfumul este gândit ca un manifest al noilor vremuri, al bucuriei și libertății, al feminității și seducției care se reinstalează după anii sumbri ai războiului, fiind transpus vizual de artiști precum Dimitri Bouchène, Andy Warhol sau David Hamilton. L’Air du temps, prin simplitatea sa florală din deschidere, însoțită de notele complexe ale bazei, a marcat secolul al XX-lea și a inspirat numeroase alte compoziții. Robert Ricci îl descria astfel: „Delicat, tânăr, romantic și senzual [...] un parfum plin de viață, bine echilibrat și coerent, de la notele de vârf până la notele atrăgătoare din bază”. Parfumul este unul floral – garoafe, neroli, bergamotă, trandafir, gardenie, violetă, orhidee, iasomie –, ușor condimentat și aldehidic, culminând cu o bază complexă, un amestec de ambră, santal, mosc, rășină benzoică, licheni, vetiver și cedru. O capodoperă olfactivo-vizuală, care a configurat imaginarul feminin al epocii moderne.
 
 

No comments:

Post a Comment