PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DESPRE PARFUMURI ȘI MIROSURI PIERDUTE ÎN URBAN

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

În dimineața asta habar n-am cu ce să încep; e, în sfârșit, răcoare și nu știu cum să mă bucur mai mult de ea și de dimineața în sine. E greu să simți frumusețea verii când se-ncing betoanele și mașinile par să circule cu și mai multă furie. Gonim după himere și lăsăm în urmă visuri neîmplinite, cam așa aș descrie viețile noastre din ultimii ani. Și fiindcă am pomenit de mașini: deunăzi mergeam grăbită cu Ioana; trecem pe lângă o parcare și ochii mi-au rămas lipiți de o mașină roz (da, da, roz!) metalic; dinspre ea veneau valuri de căldură spre noi, semn că avea motorul pornit; dar ca tabloul să fie complet, mi-au rămas pe retină două labe de picioare așezate strategic pe bordul mașinii, goale și agitându-se de la stânga spre dreapta, precum ștergătoarele parbrizului. Zău, chiar se potriveau, în indecența lor maximă, cu rozul acela strident al mașinii!  

Port cu mine valurile succesive de căldură, atât. Nici urmă de parfum, nici urmă de savoare. Căldura toridă ucide și ultima urmă de parfum, mirosul nu ne mai ajută nicicum când suntem împresurați din toate părțile de... căldură. Valuri de căldură sufocantă. Îmi doresc să evadez, dar nu oricum și nici oriunde. Și cum evadările devin porți către universuri paralele, mă trezesc că plutesc pe valurile subiectivismului total și asumat până în Extremul Orient. Ciudat, acolo pare că împărăteasă absolută este tot căldura! Da, dar nu canicula! Pereții aceia din hârtie de orez, podelele încălzite special ca să poți dormi noaptea direct pe ele, deschiderile totale spre grădini și iazuri, toate acestea compun un stil de viață aparte. Unul din care parfumul nu este deloc absent, din contra. Mirosuri diferite, profunde (dar nu grele), mixate în mii de nuanțe și deloc asemănătoare între ele, se așază în straturi, astfel încât pereții caselor nu mai sunt deloc fragili, devin rezistenți precum piatra.  

Săptămâna aceasta am supraviețuit călătorind livresc. Literatură coreeană. Cărți despre lumi apuse, dar deloc îndepărtate. Paradoxul face ca în lumile acelea, atât de diferite și de complexe, să nu mă pierd deloc. Acolo sunt acasă! Ciudat, n-aș fi crezut asta în ruptul capului acum ceva ani! Un acasă descoperit senzorial, cu ajutorul unor cărți scrise de niște scriitori foarte buni. Cine știe, în viața asta se prea poate să ajung vreodată și fizic în acele spații culturale, nu-mi fac din asta un scop; prefer refugiul livresc, e mai la îndemână și mai sigur decât orice vis.   

„În mijlocul ruinelor, Miyuki stătea în picioare, nemișcată.  
Verticalitatea poziției și prăjina perfect orizontală, așezată pe umerii ei, îi dădeau aspectul unei crucificate. Sau al unui copac în iarnă, un copac sfrijit, care își întindea ramurile către soarele palid. Sau al unei păsări de mare uscându-și aripile, umede încă în urma pescuitului de noapte.  
Femeia s-a înclinat prima, adânc, și a rămas multă vreme astfel.  
Văzându-l pe Nagusa, și-a recunoscut imediat clientul de pe fluviul Yodogawa, bărbatul în vârstă care îi spusese că răspândea un miros neobișnuit, o simplă observație, fiindcă nu o certase, doar constatase, de altfel o plătise cu mai multă generozitate decât pe celelalte yūjo, ba chiar împinsese dovada de interes până la a o ruga să își smulgă o unghie pentru a i-o face cadou.  
Înclinându-se cât de mult îi permitea povara de pe umeri și nasul apropiindu-i-se de pântec, i s-a părut și ei că, într-adevăr, un parfum unic îi urca dinspre partea de jos a trupului. Un miros călduț, ca de fruct, un pic acrișor, amintind vag de astringența pulpei de kaki.  
Întrucât nu s-a ridicat imediat, efluvii complementare s-au adăugat mirosului inițial ce amintea de fructul de kaki. Miyuki s-ar fi bucurat să le poată identifica, să își amintească unde și în ce împrejurări se lipiseră de ea respectivele efluvii ca fluturii cărămizii de scaieți, numai că aromele se topeau prea repede unele în altele.”  

(Didier Decoin, Biroul pentru grădini și iazuri, Humanitas Fiction, 2019, p. 163)

Când citeam Dansul privighetorii de primăvară mi-am adus aminte de Biroul pentru grădini și iazuri. N-au nimic (sau aproape nimic) în comun cele două cărți. Prima este despre Coreea și istoria secolul al XIX-lea, cealaltă, despre Japonia. Prima este scrisă de o scriitoare coreeană, Kyung-Sook Shin, a doua îi aparține lui Didier Decoin, un francez get-beget, care n-a ajuns nici măcar o singură dată în Japonia! Paradoxal, dar în ciuda anilor, el chiar n-a ajuns niciodată acolo! Și cu toate acestea, spiritul nipon este atât de prezent în fiecare rând al poveștii! De ce mi-am adus aminte de Biroul pentru grădini și iazuri? Pentru că este despre miros(uri) și despre parfum(uri). Nu cred să fi citit în ultimii ani o carte mai densă în senzații și percepții olfactive ca Biroul... O provocare aruncată cu bună-știință cititorului de către un scriitor care declară senin că l-a urât pe Süskind, pentru al său Parfumul; cum să scrii ceva mai bun decât această splendoare? Și, cu toate acestea, lui Decoin i-a ieșit! Ceva diferit, surprinzător până la șoc olfactiv! Un experiment livresc transformat într-un roman de succes, scris după toate regulile și convențiile! Un roman care cucerește și ultimul sceptic, rămas pierdut în împărăția celor-fără-de-miros!    

„– Atsuhito, a strigat dintr-odată, îți încredințez cele două cețuri, podul dintre ele și tot ceea ce unește. Sau ceea ce desparte. Ai tot ce-ți trebuie, nu-i așa? Folosește-te de cât vrei din toate aromele pe care le-am adus de pe al Doilea Bulevard, transformă parfumurile în boabe pe care să le închizi în bucăți pătrate de mătase pe care le vei lega cu șiret brodat cu o ramură de prun și, dacă într-adevăr consideri că tămâia aceea de pus pe cărbuni, în fața împăratului, trebuie și învelită în aur, nu te opri, răzuiește, pilește, zgârie cât aur vrei – nu ai decât să umbli prin bijuteriile mele pentru asta.  
– Păi, sensei, aurul nu arde...  
– Știu, Atsuhito, știu, și află că n-am ajuns prost ca o găină din cauza bătrâneții. Chiar dacă nu arde, la temperatură înaltă aurul se topește, curge, șiroiește, desenează dantele, estuare, codri, or, cine ne spune că nu emite și un parfum? Cât de adânci cunoștințe avem despre parfumuri? Zicem că ceva ori că miroase bine, ori că pute, dar mai departe nu mergem. În fond, nu știm nicicum mai multe despre suavitate și despre duhoare decât despre Bine și despre Rău. Trecem prin viață țopăind între o necunoaștere și alta. Niște broaște, Atsuhito, asta suntem, niște broaște! Acum, ascultă-mă bine: după ce ai format boabele de tămâie ale podului arcuit și ale celor două cețuri – ai grijă ca, mai ales, să fie bine diferențiate cele două cețuri, Maiestatea Sa nu a avut aceeași nuanță a vocii când s-a referit la una și la cealaltă –, dai o fugă și o anunți pe femeia cu crapii că o aștept. Ai grijă, pe măsură ce noaptea va fi tot mai adâncă, se va face din ce în ce mai frig și zăpada se va preschimba în gheață, așa că o vei lua pe femeie de braț ca nu cumva să alunece și o s-o aduci la mine indiferent de oră, căci vei găsi oricând patru felinare aprinse.”  

(Didier Decoin, Biroul pentru grădini și iazuri, Humanitas Fiction, 2019, pp. 217-218)    

Ieri, Ioana mi-a zis în plin soare că preferă, totuși, iarna, pentru că suportă mai bine frigul decât căldura. Prefer și eu frigul, fie și pentru că pare că-mi conservă mai bine ultimii stropi de speranță. Dar și pentru că e timpul când parfumul capătă sens și valoare. Până atunci, să ne scufundăm în lecturi și universuri livrești, să căutăm unda de parfum a celei mai prețioase amintiri personale și să ne facem viața mai frumoasă.