 |
La părintele Constantin Gherasim, preot la Biserica Sf. Gheorghe din Bacău, am ajuns datorită Facebook-ului. Cred că este unul dintre puținele momente când „rețeaua” a funcționat în favoarea noastră, a oamenilor. Îi urmăresc de mult timp postările și-i admir discreția și smerenia. Într-atât de mult, încât am îndrăznit să-i iau un interviu! Pe cât de îndrăzneață am fost, pe atât de atipice întrebările! Sincer, nu mă așteptam să-mi răspundă, dar viața m-a învățat că, dacă nu încerc, nu pot să cer clemență. Interviul a venit într-un moment în care-mi spuneam că n-o să fac prea curând altele. Prea e lumea dată peste cap și cine să mai găsească răgazul să sondeze în marea de frumos pe care nu vrem s-o vedem? Când l-am întrebat cum să-l prezint, a spus simplu: Constantin Gherasim. Semn că n-am greșit prea mult când m-am gândit că smerenia e cuvântul potrivit pentru descrierea domniei sale. Dar a dorit să menționez că este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și că a scris pentru revistele Ateneu și Convorbiri literare; de asemenea, a făcut parte din echipa care a înființat Ziarul de Bacău (în 2001, el fiind cel mai tânăr din echipa redacțională) și a colaborat cu ziarul Lumina și cu Radio Trinitas. Toate acestea fiind spuse, vă invit să citiți dialogul cu domnia sa! Pe mine m-a trimis cu gândul la studenție și la multele daruri ale vieții de care nu prea știm cum să ne folosim! Să vă fie răgaz de înțelepciune lectura și, de v-a plăcut sau nu, să ne trimiteți gândurile voastre! |
Ce rol are mirosul în cunoașterea și recunoașterea celorlalți la creștinii ortodocși?
Când vine vorba de cunoaștere și recunoaștere, îmi vine în minte una dintre cărțile părintelui Nicolae Steinhardt, Prin alții către sine. Evident că acolo era vorba de „mirosul” ori, să zicem, mireasma trăirii cuvântului, al regăsirii prin experiența literară, acumulată în ani și ani de lectură (și suferință). Acum însă, în timpul pe care îl trăim, noi, cei desprinși de mirosul cărților tipărite pe hârtie, ar trebui, înainte de a gândi (re)cunoașterea celorlalți, să ne aplecăm mai mult asupra cunoașterii de sine. Ce folos am avea dacă am cunoaște toată lumea, iar nouă înșine ne-am fi străini? În opinia mea, cunoașterea de sine este mult mai importantă, chiar esențială. Iar un creștin ortodox are în minte pildele Sfintei Scripturi și ale Patericului, în care oamenii sunt recunoscuți după modul de a fi în raport cu semenii lor și cu Dumnezeu. Mirosul, da? Își are locul și sensul său. Dacă la eroul romanului-fluviu al lui Marcel Proust memoria involuntară a fost stimulată de gust, de ce să nu credem că și simțul olfactiv poate avea rol de catalizator... al Edenului pierdut, al faptului că suntem cu toții chip al lui Dumnezeu, pe care greșelile, răutățile, egoismul l-au întunecat? Că, la nivelul fiecărei persoane, mirosul este o frântură din generozitatea providenței de a ne oferi tuturor o adiere din dragostea sfântă de aproapele nostru?
Din păcate, omul prezentului își caută surse și resurse de (re)cunoaștere în universul profan, lipsit de Dumnezeu Cuvântul Iubire. Trăiește și analizează ca și când totul este aici și acum. Iar eludarea spiritualității creștine mi se pare un grav eșec în (re)cunoaștere, pentru că, până la urmă, cu toții suntem creația Sfintei Treimi, nu rod al hazardului ori al cine știe cărei teorii evoluționiste.
Există o relație aproape sublimată între miros și purificare, cu alte cuvinte între spațiu și sacralitate. Ritualul de purificare și de pregătire pentru slujire implică, adeseori, și simțul mirosului. Puteți detalia sau da câteva exemple?
Da. Putem spune că mirosul bineplăcut lui Dumnezeu este cel al sfințeniei vieții omului. În dimensiunea creștină a vieții există Sfintele Taine care sunt săvârșite, uneori cu excepții, în biserică. Acesta este spațiul sacru, în care intrat fiind, respiri mireasma inconfundabilă a tămâiei. Și aici ajungem la parfumul ce preînchipuie mireasma sfințeniei, pe care iată că omul o poate pregusta. Să nu uităm că tămâia, atât de cunoscută celor ce frecventează slujbele religioase ori măcar intră la un botez sau o cununie, are în compoziție smirna, pe care Însuși Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să o folosească, așa cum este menționat în Vechiul Testament. Deci, nu e deloc surprinzător că anumite mirosuri au puterea și efectul lor asupra minții și sufletului uman. „Rețeta” unor mirosuri are sorginte divină, ca să spunem așa. Purificarea interioară, de care ați pomenit, este un „proces” lung sau scurt, dificil ori facil. Da! Este și așa, și așa. Adică unul paradoxal, ca însăși credința noastră, cum frumos spunea părintele Nicolae Steinhardt. E paradoxal, pentru că nu poți spune niciodată „Sunt curat, sunt luminos, sunt pregătit”. Nici nu poți afirma sus și tare „Stop, de acum sunt pregătit și totul e bine și frumos!”. Baza pregătirii sunt rugăciunea și abstinența. Există o serie de rugăciuni pe care preotul sau credinciosul le rostește atât înainte de a intra în biserică, la slujbă, cât și acasă. E nevoie, într-adevăr, de o pregătire personală. La fel cum, la serviciu sau la un interviu de angajare, de exemplu, nu te duci oricum (riști să fii dat afară, luat în râs sau ignorat), la fel e și pregătirea pentru slujire. Să ne amintim de bunicii și străbunicii noștri care, duminica, la biserică, îmbrăcau cele mai frumoase și curate haine. Nepoții chiar se amuzau pe vremuri de bunici. „Parcă te duci la biserică!” era o expresie, semn-simbol că mirosul de curat, de alb, de imaculat erau sinonime cu prezența la rugăciune. Însă mai există ceva: curățenia, spre care tindem pentru a răspândi mirosul bucuriei prezenței lui Dumnezeu, presupune și o luptă continuă cu sinele. Fără certuri, fără gânduri urâte, fără tulburări. Să scoatem urâțenia egoismului, a lăcomiei, a mândriei, a lenei, a nesimțirii care întinează mireasma Duhului Sfânt așezată în taina omului.
Fiecare se știe într-o oarece măsură și conștientizează neputința proprie de a se purifica singur. De a-și fi sieși suficient. Ne știm cât de răutăcioși, de întunecați, de umbriți suntem! De aceea pregătirea pentru slujire înseamnă smerenie, lacrimi, adică asumarea condiției că ești mic, păcătos, „un putregai”, cum zicea părintele Cleopa. Dar nu doar așa, de ochii lumii, ci tu, în tăcerea ta, să crezi și să înțelegi cu inima nimicnicia ta. Iar când ești onest cu tine, cred că Dumnezeu descoperă frumusețea lăuntrică și mirosul de iasomie răzbate spre cele exterioare.
Când ești onest cu tine,
cred că Dumnezeu descoperă frumusețea lăuntrică
și mirosul de iasomie răzbate spre cele exterioare.
Pregătirea pentru rugăciune are un ritm care se cere respectat întocmai. În ordinea aceasta, firească, mirosul are un rol aparte. Cum se pregătește un adevărat creștin ortodox pentru rugăciune?
E dificil să te rogi într-o cameră mirosind a friptură, a mici sau a cine știe ce mâncăruri. Într-o încăpere în care arde o lumânare de ceară curată ori este pusă puțină tămâie, e altceva. Azi, noi, cei care ne trezim și adormim fie cu laptopul, fie cu televizorul sau telefonul mobil, ar trebui să ne rugăm când suntem „lăsați în pace” de tehnologie. Ce-i drept, acum creștinul ortodox se cam roagă de acest „uriaș timid” – televiziunea, cum o numea McLuhan –, să-i permită retragerea în intimitatea sufletului. Așadar, creștinul se roagă când merge pe stradă, când stă în mașină, la semafor, când așteaptă în stația de autobuz ori la metrou, când e la rând, la plata cine știe cărei facturi. Oricum, pentru omul de azi, al cărui creier este afectat de „demența digitală” indusă/ impusă de tehnologie, Manfred Spitzer spune că orice desprindere, orice evadare din virtualul devenit o altă natură e benefică. Iar creștinul, trăitor în spațiul public și în societatea înghițită aproape de media și de online, caută să „supraviețuiască”. Este important, vorba scriitorului și eseistului Mircea Platon, să așezăm o icoană lângă fiecare laptop sau televizor. Imaginea icoanei, a unei icoane adevărate, bizantine, reprezintă o formă de pregătire și pentru rugăciune, în opinia mea. E taina imaginii sacre de care ochiul interior are o nevoie acută.
Ce miros(uri) poartă cu și în ele zidurile bisericilor și mănăstirilor creștine?
Consider că zidurile și mănăstirile creștine nu poartă în ele miros de cărămidă, mortar sau lemn, ci mireasma sacră a tradiției vii, care respiră prin porii fiecărei fresce, cărămizi, prin ușile acelea mari de lemn ori prin scările tocite de pașii pelerinilor. E mirosul tradiției care se „încăpățânează” să ne amintească de faptul că avem un trecut, avem „conexiuni” cu înaintașii. La fel de bine ne-am putea întreba: ce miros au bunicii noștri? Dar străbunicii? Ce mireasmă răzbate din tradiție? Sau din lacrimile și jertfa înaintașilor?
Niciun parfum nu cred că poate atinge perfecțiunea și subtilitatea olfactivă a sfințeniei celor care s-au zidit pe ei înșiși cărămizi vii și care, pe lângă propria lor ființă, au ridicat biserici ori mănăstiri! Iar în biserici și mănăstiri miroase nu doar a tămâie, cum s-ar putea crede, ci a trăire adevărată. E o emanație de dragoste curată, de dăruire, de jertfă care trece din puterea simțurilor în trăirea sufletească. Și culmea e că place tuturor, indiferent de religie sau orientare spirituală. De ce? Mirosul adevărului este universal și plăcut tuturor celor care îl caută.
Mirosul adevărului este universal
și plăcut tuturor celor care îl caută.
Ce parfumuri învăluie mirii? Există o relație directă între ritualul de nuntă și miri?
Mirii sunt semnul viu și vizibil al încununării iubirii umane care dorește a căuta desăvârșirea. Cei doi, bărbat și femeie, se leagă în fața lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu Însuși este izvorul iubirii curate, adevărate. Nunta este nu doar un ritual ori un rit de trecere, ca să mă gândesc la Arnold van Gennep, ci și o taină sfântă. Una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii. Se trece din lumea singurătății, a căutării solitare, în cea a căutării, fiind în comuniune de dragoste. Nu e unul, ba e unul, dar sunt doi. E un alt paradox. Treci dintr-un univers într-altul, deși ești în același spațiu, în aceeași lume văzută. Ce parfum are iubirea? Ce parfum are Dumnezeu? Dacă ar ști cineva dintre noi... Au știut doar sfinții...
La creștinii ortodocși există masa de pomenire, parte a unui întreg ritual de trecere a sufletului morților în lumea de dincolo. Cât din acest ritual este precreștin și cât este creștin?
Masa de pomenire este semnul milosteniei, al comuniunii între membrii familiei, prieteni, vecini, colegi de serviciu ori simpli oameni aduși de pe stradă. E și o formă de mărturisire a compasiunii pentru o familie îndoliată. Dar, dincolo de toate acestea, din punctul meu de vedere, este o formă de manifestare concretă, palpabilă, a iubirii față de cineva trecut din această viață. Sfântul Ioan Gură de Aur menționează des în cuvântările sale importanța milosteniei care poate deschide porțile Raiului. Iar pentru cei care mănâncă doar din containere ori resturile rămase pe terasele restaurantelor, ce poate însemna o masă caldă? Căci masa de pomenire, sinonim al milosteniei, ar trebui îndreptată către cei fără posibilități de a întoarce fapta bună. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune că, adunându-i pe cei necăjiți la masă, prânz sau cină, „fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească”.
Adesea însă, masa de pomenire adună laolaltă toate generațiile. De la prunci ținuți în brațe, care își întorc privirea uimiți în toate direcțiile, fascinați de culorile și glasurile amestecate, la copiii și adolescenții care butonează de zor telefoanele și strâmbă din nas când li se pune în față ciorba sau sărmăluțele, până la adulții care-și ajută părinții vârstnici să așeze colăceii și lumânările pe masă în dreptul fiecărui invitat. Iar „colăcitul”, despre care vorbește și Elena Niculiță-Voronca, e tradiție străveche. Conchid prin a afirma că masa de pomenire s-a întipărit bine în mentalul colectiv din toate veacurile. Și nimeni, ateu ori păgân fiind, nu refuză invitația unui prieten creștin la o masă de pomenire, unde poate vedea că, dincolo de mâncare și băutură, e conștiința iubirii, a prezenței celui trecut. Și nu cred că există vreun tânăr, adult ajungând, care să nu-și amintească modul în care părinții s-au implicat în organizarea unui festin, în cadrul căruia a văzut chipuri triste și ochi fericiți, doliu și mângâiere.
No comments:
Post a Comment