PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CĂLĂTORIA CA (RE)CUNOAȘTERE

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

La finalul călătoriei olfactive pe care am făcut-o împreună cu Osmé și Artizanii Olfactivi, sâmbătă, 29 august, Claudiu m-a întrebat cu ce asociez Bucureștiul. Spontan, i-am răspuns „căutare”. După aceea, a trebuit să înfrunt canicula, doar pentru că motanul meu (care, evident, și-a plimbat coada prin cadru în timpul live-ului de pe Facebook) nu mai avea mâncare. Un oraș toropit, un cartier golit de energie, puțini oameni rătăciți pe ici, colo. Un oraș care nu mirosea a nimic, paradoxal, dar chiar nu simțeai niciun parfum de floare, niciun miros de mâncare gătită, nicio aromă de prăjitură, nimic. Ori toate se topeau sub soarele mai mult decât strălucitor, ori oamenii (și eu, evident) își aveau simțurile atrofiate, până-ntr-acolo încât să nu mai simtă nimic! M-am grăbit să revin acasă și să mă îmbăt cu apă rece, dar gândul mi-a rămas la căutare.

Am descoperit orașul la pas și m-am împrietenit cu el explorând cartiere și zone care, pentru unii dintre noi, nu fac parte din urbanul cotidian. Știu oameni care nu obosesc pledând pentru un oraș asediat de kitsch, impostură și lene (la Bogdan Ghiu mă gândesc acum), dar mai știu și foarte mulți oameni care se străduiesc să-și facă viața mai frumoasă întreținând spațiile din jurul locuințelor personale. Străbat constant aceleași străzi din cartier; strada pe care locuiesc eu e un amestec de indiferență, nesimțire și neputință cum rar ți-e dat să vezi; oameni cărora le este indiferent trotuarul din fața casei, oameni care ar face orice să distrugă și ultimul petec de iarbă, oameni care-și uită tomberoanele la porți ore-n șir după ce a trecut mașina de la salubritate – sâmbăta nu e o zi foarte prielnică plimbatului fix din această cauză, n-ai cum să nu simți miasmele care îngroapă orice dorință de explorare. Dacă reușesc să-mi înving groaza cu ajutorul unei măști mai performante, dau în alte străzi unde se vede nevoia oamenilor de a întreține petecul de frumos. Blocuri întregi au împrejurul lor spații verzi mai mult sau mai puțin amenajate (ciudat, le prefer lăsate într-un soi de sălbăticie, unde arbuștii sunt foarte puțin toaletați și copacii lăsați să crească în voia lor) decât spațiile unde oamenii au vrut să-și lase amprenta cu orice preț. Râd copios de fiecare dată când trec pe lângă un bloc la parterul căruia este un salon de înfrumusețare; aproape că nu vezi firma din cauza grădinii din față, în mijlocul căreia tronează o fântână „falsă” – trei cauciucuri (vopsite în culori violent de stridente), deasupra cărora pietrișul sclipitor de alb îți ia ochii de-a dreptul, dacă din mijlocul lor nu te-ar inoportuna niște ghivece de flori. În jurul „fântânii” – care are și acoperiș, am uitat de el! – tronează pitici și lebede (sau flamingo?), pierdute într-un haos de flori, una mai mândră decât alta. Multum in parvo e o zicere total necunoscută celui/ celor care întrețin asiduu acest spațiu. Cât despre ideea de arhitect peisagist, eheeee... departe de ei orice asemănare!

Cu toate acestea, Bucureștiul mi-e tare drag! Contrastele lui mă fac să nu mă plictisesc deloc, mă provoacă să caut oamenii din spatele fiecărei înfățișări în parte. Poveștile care se scriu zi după zi sunt mereu altfel, neașteptate și pline de culoare. Parfumuri suave, mirosuri puternice, contraste de tonuri și asocieri ciudate, toate sunt ale lui.

 

Tristețea Domnul Valéry străbătea întotdeauna aceleași străzi ale orașului cu aceiași pantofi, câte o pereche de pantofi pentru fiecare stradă. De când se născuse locuia acolo, dar nu cunoștea decât cinci străzi, pe care le străbătea cu cele cinci perechi diferite de pantofi ale sale. Domnul Valéry explica: – Adevărul e că absorb prea mult lucrurile. Parcă atunci când traversez o stradă nouă pământul lipit de pantofii mei și nimeni altcineva nu mai are loc să pună piciorul. Parcă de acolo înainte numai păsările mai pot străbate strada, încheia, pe un ton poetic, foarte rar la dumnealui, pentru că era un om care se mândrea cu logica sa. – Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating. Și domnul Valéry clarifica: – Cum nu mă simt întreg doar cu mine, cred că tot ceea ce nu sunt eu mă va putea completa, și prin urmare vreau toate astea pentru mine și le fur lumii. – De fapt, străzile se prind de pantofii mei pentru că nu sunt fericit, spunea domnul Valéry melancolic. Și apoi mai zicea, revenind la raționamentele obișnuite: – Dacă unui triunghi dreptunghic i-ar fi dor de vremea în care era un pătrat și dacă ar vrea să fie din nou un pătrat, nu va trebui să se alăture la ceea ce dorește să fie (pătratul), pentru că astfel nu va fi niciodată așa cum dorește. Și domnul Valéry, după acest raționament puțin cam confuz, se văzu obligat să deseneze ca să clarifice ideea. – Priviți, deci, ce se întâmplă dacă triunghiul dreptunghic se alătură formei în care dorește să se transforme, pătratul. Și domnul Valéry desenă – În fond, spuse domnul Valéry, în timp ce făcea alt desen, trebuie să ne alăturăm, asta da, tocmai la ceea ce nu ne place să fim, pentru ca astfel să reușim să ne transformăm în ceea ce dorim. Și domnul Valéry desenă – Și toate astea sunt prea confuze și mai sunt și puțin triste, spuse în încheiere. Domnul Valéry nu mai zise nimic după aceea – obosise și era târziu –, totuși ultimul desen pe care îl făcu reprezenta un pătrat împărțit în mai multe bucățele. Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nițu, Editura ALLFA, colecția „Strada Ficțiunii”, 2014

Revin la Călătoria olfactivă cu Alexandra (Artizanii Olfactivi) și Claudiu Sfirschi-Lăudat (Osmé – The Perfume Review). Mi-am dat seama că am vorbit despre cărți la care nu mă gândisem de ceva vreme, semn că m-au stimulat cei doi parteneri de dialog. Pe seară, cineva și-aducea aminte de Orașele invizibile ale lui Italo Calvino. Prin extensie, eu mi-am adus aminte de Cinci plimbări prin cartier de Gonçalo M. Tavares. Un volum născut din admirația pentru scriitura lui Calvino, un exercițiu fantastic de scriere creativă, căci aproape fiecare pagină are cel puțin un desen, textul devenind când suport, în sensul de pretext, când demers integrator, punctul final al unei frazări unice, care nu se desfășoară neapărat în prim-planul înțelegerii. O lectură care provoacă, inclusiv ușor disconfort (căci Calvino este însoțit de încă alți câțiva mari scriitori), transformând orice plimbare prin cartier într-o veritabilă călătorie inițiatică.

Memoria Domnul Henri stătea pe banca din grădină gândindu-se dacă trupul lui o să se ridice ca să meargă să bea un pahar de absint. Domnul Henri spuse: Sufletul meu s-a ridicat deja. Domnul Henri își privi apoi corpul, încercând să-și localizeze propriul chip, dar nu reuși. ...Sunt unele părți ale corpului meu pe care nu le pot vedea decât cu ochii, și sunt altele pe care nu le pot vedea decât cu memoria. ...De parcă memoria ar avea ochi, mai vechi decât ceilalți doi. Apoi domnul Henri tăcu. Și domnul Henri, după o scurtă tăcere, mai spuse: Cert e că dorința mea a băut deja un pahar de absint, iar eu nu. ...Dorința mea e deja, în momentul ăsta, mai beată decât mine. ...Mă duc, deci, s-o ajung din urmă, spuse domnul Henri. Domnul Henri se ridică apoi de pe banca din grădină cu o mișcare bruscă. Iată în sfârșit o hotărâre. Către absint, strigă! Și începu să meargă repede. Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier, traducere de Corina Nițu, Editura ALLFA, colecția „Strada Ficțiunii”, 2014

Să vă lăsați purtați de mirosuri! Să vă înconjurați de adieri de parfum! Să nu uitați că mirosul ne este dat ca simț. Simțim frumosul și cu ajutorul mirosului! Dar asta depinde de noi, în cea mai mare măsură! Bucurați-vă și răsfățați-vă mirosind viața!

PS: Știți cum miroase absintul? 😉