Once an „Addict”, always this „Addict”.
2008-2010: anii întoarcerii la Christian Dior. Nu la Dolce vita, primul meu parfum, ci la Addict, ediția devenită acum vintage. Un singur flacon, negolit nici acum, păstrat departe de orice alt obiect cu încărcătură sentimentală puternică. Pentru că asemenea obiecte au câmpuri electromagnetice ale căror interferenţe pot avea efecte periculoase pe termen lung.
Nume riscant pentru un parfum. Ani intenşi, cu frumuseţe care, nedozată bine, poate deveni toxică (în acelaşi fel în care veninul e şi leac, şi otravă), curăţată, în perioadele de relaş, cu Escale à Portofino şi, în anumite săptămâni de iarnă, cu White Musk de la The Body Shop (varianta perfume oil). Ani cu pierderi iremediabile şi comori pentru memorie.
Nu, Addict nu e toxic. O pulverizare, maxim două, şi eram pregătită să iau în piept experienţe extreme, să alunec în ataşamente despre care nimeni nu mă avertizase. Dintre cele pe care dozele de Addict le-au însoțit pot fi spuse, nu fără ceva stânjeneală, dar fără a dezveli totuşi prea mult: imaginea unei femei încălţate în balerini de pânză verde alergând pe strada pietonală centrală – şi pustie – din centrul Constanţei, cu o căţeluşă (n-aş fi crezut, până în acele zile, că m-aş fi putut îndrăgosti vreodată de un pechinez), privind către albastrul şi griul cerului cât se însera, franjurat de pescăruşi; imaginea cu aceeași femeie, după apus, aşezată pe un şezlong pe plajă şi ţinută în braţe, tăcând asupra faptului că aflase exact atunci că nu există timp; o casă încremenită în aerul mai mult prăfos decât salin, gardul ei năpădit de iederă, felul în care muşcătura unui păianjen ascuns în ea mi-a lichefiat o bucată foarte mică de piele de pe buricul unui deget; senzaţia de asfalt fierbinte sub tălpi, în grădina aceleiaşi case, înainte să pornesc furtunul pentru a uda florile de bună-dimineaţa şi mărgăritar chinezesc; culoarea frunzelor de tei uscate, adunate lângă borduri; discuţii despre Discurs asupra metodei, cu cartea în faţă şi pasajele subliniate cu creionul, pe când avea 16 ani (nu Descartes, ci el); nerăbdarea de a-ntâmpina noaptea, pentru că atunci nesiguranţele, ruşinea, fricile devin mai prietenoase; piele încinsă în care trece parfumul de pe pielea mea şi, când dispare (târziu), mirosul meu; râsete la capătul unor hârjoneli ca de copii; „să ne amestecăm”, „cu tine aici pot face orice”, „ce e poezia? ce nu e?”; păpădie gigant culeasă dintre şine de tren şi primită după ce trenul a ajuns cu trei ore întârziere; „nu te spăla chiar acum, rămâi o vreme aşa”; îmbrăţişări care taie răsuflarea şi parcă topesc oasele, urmate, pe la 4 dimineaţa, de ciocolata cu căpşune mâncată în bucătărie, citind Dormi a lui Eminescu, „şi el tot un douămiist” şi chicotind; oboseala lăsată de vipie în corpuri; îngheţata cu caramel şi bucăţile generoase de pepene galben; boabe de cafea puse la râşnit dimineaţa, când afli din nou că există timp, dar nu te mai lupţi cu el; marea învolburată sub un vânt năprasnic şi asurzitor, la intrarea în iarnă; primul arbore de mătase văzut vreodată; o mână care mă ia de mână în somn; rochia cu flori mici, galbene, portocalii, roşii purtată într-un oraş de munte; tricoul lui în dungi; ploaia venită din senin, de care ne adăpostim într-un magazin; pielea întoarsă a unor sandale galben Van Gogh; înghețată Magnum albă; despărțiri şi-mpăcări; orele petrecute pe peronul gării, fără să pot pleca şi ştiind că nu pot nici rămâne; desprinderi; vârtejuri; bulevarde largi; moviliţa de pe plajă unde ajungeam fără suflu, dorindu-mi să nu existe spaţiu şi, deci, nici distanţe; subraţul moale în care îmi îngropam faţa să pot adormi; rochia-halat din in, neagră; tristeţea că am uitat mirosul lui; bucuria că a fost; certitudinea că nimic nu trece de tot.
addict addict addict addict
addict addict addict
addict addict
addict
Am destăinuit, iată. Despre Addict, nimic. Somme tout, este o explozie de bucurie şi senzualitate urmată de alunecarea printr-o spirală făcută din amestec de strălucire și întuneric. Largo, andante, allegro forte şi tot aşa, până ce temperatura mişcării încinge aproape de graniţa cu arsura. Trebuie curaj. Și mai trebuie drămuită energia, pentru a urca înapoi, cu propriile umbre de mână, simţindu-le bobiţele de sudoare, la lumina care, deşi încremenită în acelaşi loc, nu va mai fi niciodată ca înainte. Chiar dacă nu-l mai porţi niciodată, nu poţi estompa – cu atât mai puțin, uita – cum e cu el.
Ultima oară când am purtat Addict a fost în aprilie 2010. La câteva săptămâni după, o voce îmi spune la telefon: „am fost azi la cumpărături, ţi-am simţit mirosul şi am început să te strig, am crezut că eşti acolo”. Câțiva ani la rând, la orele mici și limpezi ale anumitor nopți, când memoria acționează ca somnul REM, întindeam mâna după flaconul lăsat în adormire și mi-l apropiam de nări. Doar atât. Acum câteva luni, melancolia m-a făcut să-l scot din ascunzătoare şi să pulverizez. O dată. A fost la fel. Şi n-a mai fost la fel. Dar nici melancolia.
No comments:
Post a Comment