un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Scrumbia lui Cehov
|
„VARIA (din camera vecină): Unde-i Iaşa? Spuneţi-i că a veni maică-sa să-şi ia rămas bun. (A.P. Cehov, Livada de vișini, traducere și adaptare de Alexa Visarion, Liternet, 2004) |
Aflu dintr-o pură întâmplare că va fi dat pe TVR3 spectacolul din 1985, regizat de marele György Harag. Știam despre el, citisem și mi se povestise, dar nici prin cap nu-mi trecea că o să-l văd. Mi-am făcut timp și am negociat pentru accesul la televizor, așa că sâmbătă seara am avut revelația unui spectacol perfect. Pur și simplu perfect! Genul acela de spectacol pe care l-aș revedea de multe ori, deși scene întregi mi-au rămas în memorie încă de la prima vizionare. E greu să uiți cum brusc, din tunelul timpului, răzbate până la tine mirosul de scrumbie! Reactivat de o simplă replică, e drept că spusă cum trebuie și într-o sincronicitate perfectă cu tot ceea ce se întâmpla acolo, pe scenă. De fapt, atunci mi-am adus aminte de unul dintre unchii mei. Mare amator de scrumbie, pleca primăvara peste Dunăre, în Dobrogea, special ca să aducă cel puțin doi saci cu scrumbie. Țin minte că prima oară când l-am auzit povestind mândru că are congelatorul plin de scrumbii, am făcut ochii mari cât cepele și am simțit brusc miros de scrumbie la grătar; mirosul acela greu, uleios, încărcat de grăsimea peștelui care se frăgezește pe grătar în funcție de cât de priceput este bucătarul. Nu m-am dat niciodată în vânt după scrumbia la grătar, prefer alte soiuri de pește, dar țin minte și acum cum mi l-am imaginat pe unchi tot mâncând scrumbie la grătar, cu grăsimea prelingându-i-se pe degete, cu (prea) puțină lămâie lângă farfurie și cu mujdei din abundență. Cât să-mi taie orice poftă de pește! Noroc că de când sunt în București nu prea am văzut scrumbie prin galantarele pescăriilor.
Livada de vișini
Cum spuneam, am vrut să revăd spectacolul, așa că mi-am făcut o breșă în programul duminical și l-am revăzut. Alte emoții, alte amintiri stârnite, dar aceeași admirație profundă pentru arta regizorală. E imposibil să nu te lași prins în vârtejul amintirilor și să nu intri în tunelul timpului, acolo unde trecutul devine timp prezent și mirosul de livadă înflorită pare că anulează orice pericol și obstacol din calea vieții. Fiecare familie în parte are duhul ei, fluxul ei de amintiri comune, la care fiecare membru contribuie după cum poate. Dar mai ales după cât este de prezent. De aceea, mi se par extrem de bine gândite două scene: cea cu scaunele aliniate de-o parte și de alta a scenei, cu membrii familiei uitându-se la momentele de improvizație ale unuia sau altuia dintre slujitori, dar și ale fetelor. O separare de generații care, totuși, sunt acolo, în același loc, uitându-se la cel care improvizează din unghiul pe care i l-a rezervat viața. Oglindirea are loc prin și datorită celui care joacă, acolo, în acel personaj ad-hoc se întâlnesc speranțele tuturor celor care asistă la festin. Al doilea moment este la finalul spectacolului, când Ranevskaia și toți apropiații ei stau pe geamantane, așteptând să vină trenul, ca să plece spre o nouă viață. Brusc, mirosul de livadă nu mai există, amintirile devin inodore și inutile, iar trenul pare că întârzie nepermis de mult. Livada de vișini n-are un miros identificabil, care să poată fi descris precis și clar. Nu cred să existe vreo referință în lumea mirosurilor de genul „miroase a floare de vișin”. Pe de altă parte, vișinii sunt printre pomii cei mai fragili; mi-aduc aminte că bunica avea mai tot timpul o grijă, să nu ne urcăm în vișin, pentru că riscam să-l rupem și să tragem o bușitură pe cinste. De aceea, cred că amintirile pe care nu le vrem, cele pe care le vrem uitate, stau bine ascunse într-o livadă de vișini, acolo unde împărăteasă este culoarea, iar mirosul, doar servantul acesteia. Printre pomii din livadă ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu propriul nostru trecut și, după caz, pitim traumele și amintirile neplăcute după pomii mai bătrâni și scoatem la lumină doar ceea ce vrem să ducem mai departe în viitor.
Teiul copilăriei
Spectacolul lui Harag a venit la marele fix, după o săptămână în care m-am luptat cu mirosul de tei. Am crescut într-un oraș în care teii erau împărații străzilor. Principala stradă a orașului și încă alte câteva erau străjuite de tei. Mulți dintre ei au căzut pradă prostiei unuia dintre primarii urbei de după 1989, alții rezistă și acum. Din păcate, în ultimii ani n-am mai simțit acel miros pregnant, greoi, de tei, care te calma aproape instantaneu. Combinația aceea de miros de Dunăre și miros de tei este unică, în ciuda poluării pricinuite de combinatul siderurgic din oraș, așa se face că plimbările făceau parte dintr-un ritual respectat cu sfințenie de oamenii locului. N-aveai cum să nu te întâlnești pe corso cu unul sau altul dintre profesorii renumiți ai orașului, să nu-i zărești pe medicii cu faimă sau pe intelectualii rafinați ai locului. Mirosul de tei contribuia din plin la crearea acelei atmosfere unice, de loisir de calitate, care te provoca să le faci un bine celor din jurul tău sau să investești în cunoașterea de calitate.
La granița dintre primăvară și vară
Deși mirosul de tei mi-a însoțit fiecare început de vară din copilărie și adolescență, după ceaiul de tei nu m-am dat niciodată în vânt. După mierea de albine din floare de tei, da, dar acolo e altă poveste deja. Țin minte ultimele debuturi de vară încărcate de parfumul teilor: erau ani studențești, când sesiunile de vară puneau presiuni fantastice pe mine/noi, iar goana de la o sală de examen la alta avea loc pe sub arcadele teilor încărcați de flori. Am scăpat de examene, au trecut anii, dar mirosul acela nici că-l mai regăsesc. În București e mult prea multă poluare și teii sunt mult prea puțini. Dar tot săptămâna aceasta am avut revelația unui tei înflorit pe neașteptate. Culmea, e foarte aproape de o trecere de pietoni pe la care traversez cel puțin de două ori pe zi. Marți, cum mă grăbeam spre stația de autobuz, la o oră foarte matinală pentru mulți dintre noi, m-a izbit pe neașteptate mirosul de tei. Un val puternic de miros de tei! Și am rămas la semaforul care s-a făcut roșu de mai multe ori, pentru că eu nu mă săturam de... amintiri!
Ție cum îți miroase trecutul – între miasma îmbălsămării și parfumul amintirii plăcute
Acolo, sub teiul acela stingher, dar plin de floare, mi-am dat seama că amintirile au miros puternic în anumite momente ale vieții. Câteodată, sunt încărcate de miasme (scrumbia aceea la grătar poate fi prilej de criză de ficat, și nu de desfătare a papilelor gustative, dacă pe jar sunt prea mulți pești) sau de parfum. Câteodată, aceeași amintire revine în memorie purtată de valuri diferite de mirosuri. Câteodată sunt puternic mirositoare, plăcute, ne încarcă afectiv ca să rezistăm în toată nebunia asta cotidiană; dar sunt și momente în care ele revin însoțite de miasme, de mirosuri deloc plăcute, semn că nu ne simțim bine sau că subiectivismul atât de omenesc își face de cap. Ne raportăm mereu și mereu la aceleași întâmplări ai căror subiecți am fost, dar din unghiuri diferite, în funcție de câtă experiență am acumulat între timp sau în funcție de cât de mult suferim în acel moment. Retrăirea unor momente din trecut n-are loc niciodată întâmplător și, evident, niciodată fără urmări. Mi-am dat seama de acest lucru astăzi, când am văzut înflorit hibiscusul. E pentru prima oară când înflorește, după foarte mulți ani când n-a vrut și pace. E una dintre florile copilăriei, căci mamei i-a plăcut dintotdeauna să vorbească cu florile, așa că le îngrijea și le făcea să înflorească de crăpau vecinii de invidie.
După cum vedeți, am avut o săptămână încărcată de tot felul de mirosuri, care au fost când miasme, când parfumuri. Semn că vara e aici! Stau pe geamantanul adus în gară de Ranevskaia și mă pregătesc să călătoresc. Printre amintiri sau cu amintirile în memorie, caut cele mai bune trasee. Până și eu sunt curioasă care va fi traseul câștigător.
Stau pe geamantanul adus în gară de Ranevskaia și mă pregătesc să călătoresc.
Printre amintiri sau cu amintirile în memorie, caut cele mai bune trasee.
No comments:
Post a Comment