Cristian Lupeș este considerat drept cel mai nonconformist dirijor român al momentului, cu o ascensiune surprinzătoare și atipică, fascinând prin ineditul interpretărilor personale și prin concepte de spectacol neconvenționale și foarte moderne. Pesonalitatea dirijorală „puternică și fermecătoare” (Cristian Mandeal), „hotărâtă și enclitică” (Liviu Dănceanu), provoacă admirație sau controverse, datorită spiritului artistic periculos de contemporan. Mai multe despre Cristian puteți afla chiar de pe site-ul său. Noi ne-am oprit asupra unei alte pasiuni ale sale — mirosurile și parfumurile —și a legăturilor sale cu muzica.
Muzica este un vehicul artistic full option,
având încorporată în sine capacitatea
de a deschide universuri senzoriale complexe,
lumi imaginare multidimensionale.
Foarte adesea, arta parfumeriei a recurs la muzică pentru a-și descrie procesul de creație sau pentru a-și dezvolta un vocabular propriu (orgă de parfumuri, armonii, acorduri etc.). Parfumierul Septimus Piesse asocia, de pildă, în secolul al XIX-lea, mirosurile și notele muzicale, imaginând o gamă olfactivă. Privind invers lucrurile, muzica ar putea recurge la parfumuri și mirosuri?
Pentru mine – dar nu numai eu sunt în situația asta –, muzica este sinestezică. Este un vehicul artistic full option, având încorporată în sine capacitatea de a deschide universuri senzoriale complexe, lumi imaginare multidimensionale în care amintirile se pot îmbina perfect cu imaginația, exact ca în visele fantastice pe care le avem uneori. Astfel de realități paralele sunt asezonate desigur și cu arome olfactive. Dintre toate artele, muzica reușește să aibă mediul de manifestare cel mai îndepărtat de concret. Unda sonoră în fața neinițiatului pare inefabilă. Poate arta cea mai apropiată ar fi poetica, dar ea se află sub spectrul apăsător al obiectivității unei limbi.
Cunosc mult prea puține lucruri despre tehnologia fabricării unui parfum, deci nu îți pot spune dacă parfumurile se pot ordona precum sunetele muzicale în sisteme asemănătoare sistemului solar, așa cum se întâmplă cu tonalitatea inventată de europeni. Deocamdată, eu percep parfumurile ca pe note izolate. Nu le văd construind strategic trasee. Înțeleg forța cu care o substanță ne poate supune prin simțul olfactiv, dar cred că acum vorbim despre senzorialitatea estetică, nu despre procese neurologice.
Ce parfum sau miros ai asocia sonatei lui Vinteuil despre care vorbește Proust în romanul În căutarea timpului pierdut?
Sonata – fictivă – a lui Vinteuil este asociată de autor cu mirosul de tei, dar mie îmi evocă personalitatea lui Enescu, pe care Proust îl ascultase, și mirosul melancoliei tânărului care era departe de meleagurile natale – mirosul de fân cosit și sunetele copilăriei. Vinteuil a fost asociat cu Faure și Saint-Saëns, deci mirosuri specific franțuzești.
O anumită aromă are capacitatea de a rămâne
în amintire toată viața. E ca un filtru.
Uneori, ne poate atrage constant către acel loc,
alteori, e ca o barieră.
Ne ține la distanță.
Un miros al copilăriei care să se țină scai de tine până azi?
Am copilărit într-un nou, dar mic oraș industrial și m-am jucat mult pe beton sau pe șantierele din apropierea locuinței. Îmi aduc aminte bine mirosul de ciment ud, care ne alunga în scara blocului, când ploua, sau pe care-l înfruntam curajoși ca să ne demonstrăm drifturile pe bicicletă în fața ferestrei unei fete din clasa a III-a. Mirosul de cauciuc se asociază cu copilăria din cauza nenumăratelor defecțiuni ale roților bicicletei. Împreună cu un prieten, influențați de o pasionată profesoară de biologie, făceam multe disecții pe reptile. Cu gentilețea vârstei de școală generală, anesteziam bietele animăluțe cu cloroform, care are un miros specific, greu de uitat. Trenul gigantic, acest morman ordonat de metal, care stă pe șine puternice, tot de metal, care colorează pietrișul terasamentului – acesta este un miros cu o amintire puternică. Îmi aduc aminte de mirosul sacâzului ars folosit în montaje electronice, al aracetului de la navomodelism și al benzinei arse de la carting. Uneori, am senzația că îmi aduc aminte de mirosul unor sticle sparte, al interiorului unui pian sau al unor pantaloni reiați pe care-i preferam în copilărie. Dar nu știu dacă e o amintire reală. Mirosurile sunt foarte bizare. Simțul olfactiv este cel mai adaptabil dintre toate pe care le avem. Asta înseamnă că, în scurtă vreme, ajungem să nu mai simțim un miros constant. În același timp, o anumită aromă are capacitatea de a rămâne în amintire toată viața. E ca un filtru. Uneori, ne atrage constant către acel loc, alteori, e ca o barieră. Ne ține la distanță.
Dacă ar fi să trimiți în spațiu un miros sau un parfum, ce ai alege?
Păi, aș trimite cel puțin două parfumuri în spațiu. L-aș trimite pe cel de tuberoze, ca să scap lumea de el. Nu-l pot suporta. Dacă vrei să mă ții la distanță de tine, rămâi învăluit în miros de tuberoze și nu mă voi apropia. Celălalt este parfumul pe care-l folosesc. Îmi place sau, mai bine spus, mi se potrivește foarte mult, e ca o haină bine croită. Aș dori să-l salvez de la dispariție.
Sunt parfumuri mai valoroase care merită izolate în spațiu dar se pare că începem să pierdem niște lucruri frumoase din jurul nostru. Nevoia de producție mare, care să alimenteze profituri mari și rapide, îi face pe producători să ne dreseze consumul către niște produse uniforme, în loc ca noi, consumatorii, să-i determinăm să fie preocupați de nevoile noastre. Astfel, anumite produse de nișă, care ne fac plăcere în anumite zone, regiuni etc., vor dispărea, nu din lipsa publicului pentru ele, ci din cauză că nu mai sunt eficiente și sustenabile economic.
Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără să-i dai numele? Iar dacă ar fi să-ți creezi propriul parfum, ce esență n-ar trebui să lipsească din el?
Cred că parfumurile sunt diferite pentru că noi suntem diferiți. Mi-e greu să-mi imaginez un parfum. Îmi place un săpun cu sare, lavandă si cărbune, pe care mi-l face o prietenă, și îl simt foarte potrivit pentru momentele în care nu se potrivește nici un fel de parfum – de exemplu, în zilele toride.
Iar dacă ar fi să creezi o piesă muzical-olfactivă, cum s-ar îmbina sunetele cu mirosurile? Ce mirosuri ai alege?
Construcțiile muzicale se bazează pe niște rigori și materiale foarte clar definite. Volatilitatea melodică este în strânsă legătură cu vibrația moleculară a aerului supus presiunii undei energetice. Pentru a simula o astfel de construcție eterică, ar trebui să știu mult mai bine regulile de funcționare ale parfumeriei. Nu sunt un fan al dulcelui, iar amarul mă amuză. Totuși, din două arome putem cânta numai „Melc, melc”. La Artmark, în București, am creat un cadru muzical pentru o lansare de parfum a celor de la Obsentum. Am încercat să construim o gamă aromată folosind esențe, dar nu am ajuns să acordam și clopoțeii care le acopereau. Dar preocuparea rămâne și sper ca acea experiență să se fi terminat cu „va urma”.
Ce miros îți place la alții, dar nu l-ai suporta la tine?
În primul rând, îmi plac parfumurile feminine, care îmbracă femeile și sunt conștient că nu mi s-ar potrivi astfel de arome. Îmi place mirosul unui motor pe benzină și chiar mirosul înțepător al metalului proaspăt tăiat. Îmi place, așadar, mirosul de pilitură de fier, fără să îmi doresc să port un astfel de miros.
Dacă ar fi să rescrii istoria muzicii în termeni olfactivi, ce repere ai alege?
În opinia mea, istoria muzicii ar trebui asociată cu câteva asemenea mirosuri: Antichitatea chineză și indiană, cu sunete de gong și ravanastron și miros de mirodenii, cea greacă, cu miros de ambră și sunet de aulós, Evul Mediu, cu miros de praf și lumânări și sunet de lăută, orgă și tropot de cai, Renașterea, cu miros sobru de catedrală și sunet de motet și madrigal, Barocul, cu miros de catifea și sunet de clavecin, Clasicismul mătăsos, cu miros de peruci puternic pudrate și sunet de orchestră gen Mannheim, Romantismul, cu bine-cunoscutul anason, miniaturile vocale și instrumentale și orchestra mare de scenă sau de operă, secolul al XX-lea, cu miros de pușcă, cu tonalitatea parțial abandonată și puțin halucinogenă, puțin trimisă în spațiu și... evoluam.
Cum ți se pare ideea de a folosi mirosuri/ parfumuri în timpul unui concert muzical? Ai recurge la așa ceva?
Nu-mi plac mirosurile în sala de concerte, în afara celui de aer curat, proaspăt. Totuși, pot evoca o experiență: la finalul operei O scrisoare pierdută a lui Dan Dediu, în timpul petrecerii de după alegeri, toate personajele (corul) se adună și cântă psihotic „să trăiască toată lumea, să ne facă fericiți”, în timp ce prepară și mănâncă mititei. Nefiind butaforie, imaginează-ți cum mirosea sala Operei Naționale din București! Asocierea nu era altceva decât o metaforă. Muzica se mai asociază, la Gărâna, cu miros de gulaș, la mare, cu miros de hamsii și, la Waha, cu arome mult mai amețitoare.
Noaptea în care am citit Procesul lui Kafka, în liceu,
are aromă de lapte cu cacao.
Dacă ar fi să asociezi o carte și un miros, care ar fi cele două? Dar o bucată muzicală și un miros?
Asociez arome cu anumite cărți citite pe nerăsuflate. Noaptea de liceu în care am citit Procesul lui Kafka are aromă de lapte cu cacao. Nuvelele lui Eliade sunt scufundate în litri de cafea, iar Marquez este asociat aromei polenului lipit pe pielea transpirată. Experiența mea muzicală este întotdeauna foarte dramaturgică și, din păcate, chiar dacă mi-aș dori, nu pot citi și asculta muzică în același timp.
No comments:
Post a Comment