Smirna este una dintre cele mai vechi esențe folosite în parfumerie: ea este menționată în texte egiptene datând din secolul al III-lea î.Hr. Extrasă din rășina unui arbust cu numele de Commiphora burseraceae, smirna a fost neîntrerupt utilizată în parfumeria de lux. Serge Lutens, de pildă, i-a consacrat, în seria concepută pentru Les Salons du Palais Royal, una dintre cele mai somptuoase creații ale sale.
Arbuștii, cu o înălțime între unu și șase metri, cresc în savanele aride ale Somaliei, Etiopiei, Sudanului și ale Peninsulei Arabice. La sfârșitul lui august, sunt acoperiți de flori de o culoare alb-verzuie, iar trunchiul lor, având un diametru de aproximativ 30 de cm, este bășicat de noduri, care, odată incizate, fac să se prelingă picături de rășină galbenă. După ce sunt lăsate să se usuce pe scoarța copacului, aceste „lacrimi” sunt culese în lunile uscate ale verii.
Această materie odoriferantă – arabii o folosesc ca atare, în săculețe depozitate în dulapuri – este tratată ulterior în vederea obținerii rășinii și a absolutului de smirnă. De asemenea, este distilată cu ajutorul vaporilor de apă pentru extragerea uleiului esențial. Smirna le conferă compozițiilor parfumate o „notă de bază” aparte, ușor amăruie (etimologic, myrrhe este apropiat de cuvântul arab murr, care înseamnă „amar”), aproape omniprezentă în parfumurile orientale tradiționale și adesea asociată notelor de trandafir.
Grecii din Antichitate apreciau foarte mult smirna, pe care o foloseau îndeosebi pentru parfumarea vinurilor*. Potrivit legendelor, Zeus a transformat-o pe iubita sa Myrrha (mama lui Adonis) în arbust parfumat pentru a o salva de răzbunarea Herei. În Heliopolis, cetatea zeului-soare Ra, erau arse esențe de trei ori pe zi pentru a marca etapele ciclului solar: smirna era esența arsă la prânz. Democrit o citează ca fiind unul dintre ingredientele principale ale faimosului kyphi (sau khepri) egiptean. Când Solomon a cucerit Arabia, regina din Saba a făcut o călătorie de 3.000 de km pentru a obține de la acesta dreptul de a folosi Drumul smirnei și al tămâiei. Aceste două esențe au făcut parte din darurile pe care cei Trei Magi i le-au adus din deșert pruncului Iisus. Însă grecii au fost aceia care au utilizat-o ca ingredient principal în fabricarea unor unguente parfumate sofisticate: megalion și susinon.
* Plinius, Naturalis Historia, XIV, 15.92 (ediţie îngrijită de Ioana Costa, Polirom, 2002): „La cei din vechime, cele mai alese vinuri erau cele parfumate cu esenţă de smirnă, aşa cum putem vedea în comediile lui Plaut, cu toate că, în piesa ce poartă titlul Persanul, recomandă să se adauge şi trestie aromatică. De aceea, unii cred că anticii preferau în mod deosebit vinul aromat. Dar Fabius Dossennus arată lămurit în aceste versuri: «Trimiteam vin din cel bun, parfumat cu smirnă» şi, în Acharistio: «Pîine şi turtă, vin, vin cu smirnă»”.
No comments:
Post a Comment