PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DESPRE MIROSUL NOSTRU CEL MAI INTIM

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Când mă pregăteam să scriu articolul precedent, unul dintre gândurile care mi-au trecut razant prin minte a fost cel legat de mirosul mamei. Cum miroase, de fapt, mama? Eu n-am putut defini sau rezuma niciodată mirosul de mamă; pur și simplu mi-a fost imposibil. Mi-a fost foarte clar însă, de foarte timpuriu, că e unic. Că e doar al ei – „exclusivist”, cum ar spune parfumierii. Și chiar așa este!

Mirosul de mamă are un rol hotărâtor încă de dinainte de naștere. Nu știu cum se formează simțurile, adică când e capabil viitorul omuleț să simtă, să exploreze și să cunoască cu propriile simțuri, dar știu sigur că în viața intrauterină relația dintre mamă și prunc este mai directă decât niciodată. Ei se simt unul pe celălalt și între cei doi nu mai încape nimic altceva, cu atât mai puțin o terță persoană. Venirea pruncului pe lume înseamnă activarea simțurilor, iar mirosul este folosit din plin, din moment ce în primele luni copilul nici nu vede foarte bine. El se orientează instinctual, folosindu-se de miros. De aceea, în preajma mamei se va liniști și va uita de colici și dureri de dinți, după cum tot în brațele mamei va deveni agitat, dacă aceasta este supărată sau bolnavă. Pentru că mirosul îi transmite toate aceste informații. Mirosul devine cea mai bună barieră de protecție și cel mai bun agent de pază al celui mic. Mirosul de mamă. Crescând și devenind autonom, indepedent de prezența fizică a mamei în preajmă, copilul va purta cu el, în memoria afectivă, ascuns bine (de fapt, protejat, ca să rămână integru), mirosul mamei. Și-l va căuta instinctiv în toate cele ce-i ies în cale și poartă cu ele mirosuri distincte sau distinctive.

M-am plimbat astăzi cu fiica mea prin locurile unde ea și-a trăit primii ani ai copilăriei; în timp ce ea își aducea aminte la fiecare colț de bloc de ceva semnificativ pentru creșterea ei, pe mine mă izbeau mirosurile de mâncare gătită. M-a surprins faptul că erau mai puternice decât oricând, semn că strada încă nu s-a aglomerat ca-n zilele (ne)bune ale Bucureștiului și că oamenii încă nu sunt suficient de pregătiți să se dezică de tot ceea ce înseamnă acasă. Friptură cu sos, gătită excelent, miros de pește proaspăt prăjit și, printre ele, încă proaspăt, mirosul de iasomie. Dar... surpriza a fost că, subtil, a început să se simtă mirosul de tei. Săptămâna viitoare o să fie o explozie de floare de tei, o să vedeți că așa va fi! De ce am pomenit de mirosurile venite din bucătăriile de bloc? Pentru că... pentru unii dintre noi așa miros mamele lor, a lapte (foarte des invocat, dacă o să fiți atenți atunci când citiți amintiri despre mame), a mâncarea preferată din copilărie, a rufe curate și/sau proaspăt călcate, a câte și mai câte. Dar... toate combinate în doze unice, care dau un unic parfum – cel al mamei. Peste toate se adaugă, uneori, parfumul ei preferat, cel pe care-l folosește în momente speciale – de pildă, când merge la vreun spectacol.

„M-am întors cu gura ghem și m-am dus direct în cameră. În ziua aceea a vorbit doar mama. I-a plăcut bicicleta și m-a lăudat că am scos-o ieftin. Mi-a spus în schimb că nu putem mânca cârnații de la Karim, pentru că erau împuțiți cu totul. M-a întrebat dacă vreau bere. S-a lăudat că a înșirat rufele singură. Mi-a povestit că a fost la bătrâna cu iepuri și a aflat că duminică e un târg de vechituri, în locul pieței cu mâncare, și că vrea să mergem. A fiert porumb, pentru că, în sfârșit, s-a copt, iar în șopron a găsit un sac cu potcoave vechi. Sătenii terminaseră de arat toate cele trei dealuri, iar bunica nu se măritase din dragoste, ci pentru că trebuia cineva să-i hrănească pe toți, iar Jakub avea tractor. Și să iau să mănânc și pâine, ca să nu rămână, căci mâine vrea să treacă pe la brutar și la poștă de una singură, pentru că se simțea mai bine. Iar florile celea galbene de lângă lanul de porumb vindecau orice boală din lume – a spus bătrâna cu iepuri.” (Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi)

 

Așa se explică și de ce uneori copiii adoptivi nu se înțeleg cu mamele adoptive sau, dacă se înțeleg, le reușește uneori și după ani de tatonări și testări reciproce. Copiilor adoptați le rămâne în memorie mirosul primei mame, a celei naturale, miros pe care-l caută instinctiv toată viața. Fără el nu se simt în siguranță și nici măcar întregi. Când îl găsesc, în proporții covârșitoare, amestecat în parfumul altei femei, atunci să fiți siguri că se produce chimia aceea atât de necesară ca cei doi să se înțeleagă. Se creează legătura acea unică și indestructibilă care face ca nimeni altcineva să nu se poată amesteca între ei doi.

„Era beată, am auzit-o cum chinuia cheia pe întuneric. A venit lângă patul meu și i-am simțit degetele umblându-mi pe față. M-am ridicat și am aprins lumina. Я был неправ, чтобы взять тебя, Ластоцика?, m-a întrebat și a început să plângă tăcută, ca o salcie. Era nebună și bătrână, ar fi putut să-mi fie bunică. I-am mângâiat lung tâmplele și i-am răspuns ca dintr-o carte: «mamă e cea care te crește, nu cea care te naște». Nu m-a crezut. Nici nu am vrut să mă creadă. M-a tras la piept și m-a îmbrățișat mai strâns ca în toți anii care au fost și care au urmat. Așa, atunci, ne-am luat rămas-bun. Am lăsat-o să plângă cum căzuze, cu bărbia apăsată dureros pe sânii mei. Înțelesese și ea ceea ce eu nu mai puteam ascunde: neștiința de voi mă scotea din minți. Era visul meu cel mai mare și, dacă aș fi avut putere, aș fi transformat totul în Voi. Plângea la pieptul meu – femeia care mă crescuse  om – și nu-mi mai trebuia. «Hai să dormim», i-am spus și m-a urmat blândă ca un ied. Cățeaua crescuse lupoaică.” (Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă)

 

Din păcate, după cum bine știți, cazurile de adopții fericite din start sunt rarisime, iar adopția în sine e un proces delicat, dificil și care lasă urme de neșters. Unii copii ies din toată această poveste mai bogați sufletește, mai pregătiți pentru viață și mai rezistenți. Altora nu le reușește.

De ce am ales citatele din cărțile Tatianei Țîbuleac? Să mă explic: în Vara în care mama a avut ochii verzi, Alecksy este un băiat cu adevărat special, care este nevoit să crească într-o școală specială și să revină alături de mama sa abia în ultimul an de viață al acesteia. Cartea este atât de puternică și atât de frumos scrisă, încât, deși e roman de debut, a luat foarte multe premii internaționale. Alecksy învață să-și iubească mama, să o înțeleagă, să o accepte și să o ajute să treacă mai ușor peste suferința cauzată de cancer. Felul cum această relație crește de la zi și zi, cum se hrănește parcă din suferința fizică a mamei, n-are cum să te nu te impresioneze. Și băiatul va rămâne, după trecerea mamei în altă dimensiune, cu o puternică amintire a ei, care-i va fi aproape în fiecare moment dificil.

Celălalt citat este din al doilea roman al aceleiași scriitoare, din Grădina de sticlă, numai că de data aceeasta este vorba de Lastocika, o fetiță înfiată, care nu reușește decât după un lung șir de chinuri să-și înțeleagă mama adoptivă. Lastocika ajunge medic ginecolog și va culege din toate întâmplările copilăriei tot ce e mai bun, chiar dacă și suferința este printre ele. Dar ea are puterea de a transforma această suferință într-un izvor de bunătate, putere de care va fi conștientă după ce va scăpa de „mirosul de orfan”. Romanul a fost recompensat cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și îl recomand pentru că este unul special, întru totul special. O să-mi dați dreptate, dacă-l veți citi.

După cum vedeți, e greu de prins în cuvinte mirosul de mamă! Combinațiile unice, personalizate îl definesc; orice ar fi și dincolo de orice cuvânt se ascunde puterea lui de seducție. Mamele sunt fantastice, irezistibile și pentru că sunt mereu învăluite într-un nor de parfum, parfumul lor!