PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DE CE MEDIILE STERILE N-AU MIROS — PANSEU DESPRE MĂNUȘILE DE PLASTIC

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

 

Anul acesta, inevitabil, va fi împărțit în două mari perioade: înainte și după declararea pandemiei. Multora dintre noi ne este greu să ne uităm la ceea ce ține de prima parte a anului ca fiind parte (încă) dintr-un prezent continuu. Ruptura bruscă și separarea inevitabilă dintre atunci și acum este dictată de un factor extern și incontrolabil: coronavirusul. E ciudat să vezi cum toate percepțiile sociale sunt distorsionate peste noapte de conștientizarea prezenței unui factor pe care nu-l vedem cu ochiul liber, dar ale cărui efecte le resimțim din plin. Nu miroase, nu-l putem gusta, nu-l putem pipăi, nu-l putem vedea cu ochiul liber. Și, totuși, el ne dictează norme și ne impune schimbări de atitudini, ne dă peste cap viețile și ne distanțează unii de ceilalți mai mult decât eram până acum. A proclama distanțarea fizică – a se citi înstrăinarea – ca formă de protecție este dincolo de un act de curaj, un act care devine bornă evidentă între cum a fost și ce va fi, suprimând prezentul ca formă de existență umană firească.

Din momentul declanșării isteriei generate de pandemia de coronavirus, oamenii și-au suspendat prezentul și fie trăiesc din amintiri – a fost odată sau cândva, tare demult –, fie trăiesc într-un viitor mai mult sau mai puțin iluzoriu. Cei care se hrănesc cu amintiri sunt oarecum mai bine, mai fericiți decât ceilalți, pentru că au picioarele bine înfipte în pământ, au la ce se raporta și-și găsesc rădăcinile ca fiind firești, ale lor, și parte din constituția lor normală. De acolo, din trecut, vin spre ei și mirosurile de cald, bine, frumos, vanilie, praf de stele, arome de cozonaci bine crescuți, miros de iarbă proaspăt cosită, de copil proaspăt îmbăiat etc., etc. Lor le este mai bine acum și-și înțeleg mai bine viitorul, reușesc să meargă mai departe construind punți. Ceilalți, „viitorologii”, nu vor nicicum să privească în urmă, peste umăr, să-și ia ca repere fapte din trecut; ei sunt cei care vor cu orice preț să reinventeze roata, să repete greșelile celorlalți, să reinventeze omul nou, ignorând toate ororile istoriei recente. Ei vor un mediu steril, compact, înfășurat ca într-un cocon într-un plastic perfect izolant, care-i separă clar de toți ceilalți. Le-o fi bine, le-o fi cald acolo, în interiorul coconului? Cine știe?! Le e cu singurătate multă, asta cred că e singura certitudine. Pardon, cu distanțare fizică. Până la noi, ceilalți, nu răzbat decât ecouri foarte slabe ale unei vieți puse sub semnul ritualului perfect steril, iar mănușile ajung să facă corp comun cu mâinile lor, deloc vizibile de ceva timp încoace.

Nu-mi dau seama cum de pot uita oamenii atât de repede cauzele pentru care au luptat ani de zile, s-au sfâșiat unii pe alții, au dus bătălii grele prin parlamentele țărilor, au mărșăluit kilometri întregi, au ajuns până la Polul Nord, ca să pună steaguri, și câte și mai câte. Oameni care până mai ieri luptau pentru scoaterea plasticului din circuitul de consum, care militau pentru folosirea materialelor biodegradabile, astăzi sunt printre primii care-și îmbracă ritualic mâinile cu mănuși din plastic și le flutură ostentativ, agitând aerul din jurul lor. Ce e și mai trist e că nu reușesc să împrăștie decât nori de... steril. Pur și simplu aerul din jurul lor nu miroase a nimic. Și nu e semn bun, chiar deloc! Asepticul nu miroase, mediul steril din spitale nu capătă miros decât în anumite circumstanțe, acolo e de dorit să fie așa. Dar când vorbim de spațiul social, absența mirosului (bun, rău, plăcut, neplăcut, nu contează) e semn de moarte. Pur și simplu acolo nu mai este viață.

 

...când vorbim de spațiul social, absența
mirosului (bun, rău, plăcut, neplăcut, nu contează) e semn de moarte.
Pur și simplu acolo nu mai este viață.

 

Dacă intrăm într-o casă nelocuită de luni sau ani, primul semn al faptului că acolo a fost viață cândva e mirosul. Trecem de nota de vârf – mirosul de stătut, de aer închis și de praf așezat peste lucruri – și ajungem la notele de mijloc, date de urmele activităților cotidiene, constante, cele care atestă viața ca atare din acel spațiu; dinspre cămară răzbat mixturi de mirosuri specifice, dinspre bucătărie, nu mai spun. Notele de bază sunt cele care dau și nota de singularitate a locului și sunt un amestec de budoar/dormitor, de parfumuri purtate cu nonșalanță de oamenii locului, de arome îndelung căutate și conservate ca atare. Dacă deschizi ușile șifonierelor și sertarele comodelor, vin spre tine mirosuri ascunse, păstrate în cotloane, printre lucruri purtate mai mult sau mai puțin. Sertarul cu mănuși e unul mai puțin încărcat cu mirosuri, dar mai plin de amintiri decât oricare alt sertar. Mănușile sunt martorii tăcuți ai celor mai multe evenimente din viața omului, dar cine s-ar fi gândit că vor exista și sertare pentru mănușile de plastic? Cum să te grăbești să faci loc pentru cutia cu mănuși de plastic? Cum să te gândești să faci stocuri din asemenea obiecte?

 

Mănușile sunt martorii tăcuți ai celor mai multe evenimente din viața omului,
dar cine s-ar fi gândit că vor exista și sertare pentru mănușile de plastic?

 

Mă gândeam zilele trecute la graba cu care unii au adoptat noile reguli și la patima cu care și-au asimilat autoizolarea ca formă supremă de protecție, uitând că, pe fond, omul este o ființă socială care-și capătă multe dintre abilități prin interacțiunea cu ceilalți. Mi-am adus aminte de reacțiile stârnite de o pseudo-expoziție de artă contemporană, unde o banană lipită de perete cu o bandă adezivă a fost expusă pe post de obiect de artă de sine stătător și cotată ca atare, cotarea fiind validată de un preț exorbitant cerut de „artist”. Dincolo de protestul evident cu privire la degradarea artei contemporane și la confuziile frecvente cu care se confruntă artistul contemporan (e o discuție întreagă aici, care nu încape într-un singur articol), rămâne ideea de validare a plasticului ca material de sine stătător. Dacă până la începutul secolului XX materialele de lucru obișnuite pentru un artist erau cele naturale – piatra, pământul, focul, aerul și cele de origine animală sau vegetală –, iată că, de aproape un secol, plasticul, material de sinteză, își revendică dreptul de a intra și el în compozițiile diverselor acte artistice.

Citeam zilele trecute un interviu acordat de Harald Szeemann (unul dintre cei mai mari curatori de artă, curator al celebrei Kunsthalle Berna) lui Beti Žerovc, iar un fragment dintr-un răspuns la întrebarea interlocutoarei sale mi-a adus aminte de fluxul de pseudo-știri provocat de „banana ca obiect de artă”. Redau mai jos întrebarea și fragmentele relevante pentru context. 

Beti Žerovc: Curatorul de artă contemporană, așa cum îi înțelegem noi rolul astăzi, a apărut și și-a consolidat poziția la sfârșitul anilor 1960 și la începutul anilor 1970. Putem să-l privim ca pe un agent de compromis între, pe de o parte, critica de artă și critica instituțională, care erau foarte puternice atunci, și, pe de altă parte, stabilimentele tradiționale ale artei, nu mă refer doar la muzee, ci și la marile manifestări repetitive, ca documenta? Harald Szeemann: [...] Kunsthalle a devenit, într-un fel, amanta mea iubită, iar expoziția, propriul meu mediu de expresie. Nu m-am simțit niciodată ca o persoană critică; am expus doar ce iubeam – asta nu înseamnă că nimic altceva nu era bun, ci, procedând așa cum o făceam, însemna că refuz să critic. Lyotard a spus la un moment dat: nejudecarea ca fel de a fi. [...] Momentul istoric în care imaginea creatorului/curatorului devine evidentă și conștientă a avut loc în 1969, cu “When Attitudes Become Form”, când artiștii au venit să își instaleze lucrările, iar reportajele TV transmiteau aceste imagini. Beuys își punea grăsimea pe pereți, Heizer făcea o gaură în trotuarul public, Artschwager își distribuia „blps” prin oraș, Barry iradia clădirea, Weiner a îndepărtat un metru pătrat de perete, Ruthenbeck a stricat parchetul cu cenușa lui udă, Serra a aruncat plumb topit pe perete etc. Nu mai era percepută ca o expoziție de artă, ci ca provocarea anarhică – nu doar a artiștilor, dar și a curatorului care permitea așa ceva.” Beti Žerovc, Când atitudinile devin normă. Curatorul contemporan și arta instituțională, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2019

După cum vedeți, (aproape) nimic nou sub soare. Mănușile de plastic sunt la fel de lipsite de miros ca acum 50-60 de ani, iar faptul că nu ne uităm peste umăr ne obligă să repetăm greșelile trecutului.