PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

DE CE MĂNUȘILE N-AU MIROS (SAU DE CE NU EXISTĂ UN PARFUM URBAN)

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub 

În ultimii ani port tot mai rar mănuși. Deși am mâinile reci mai tot anotimpul rece, constat că nu prea mai am nevoie de mănuși. Au apus vremurile în care-mi înghețau mâinile, chit că aveam mănuși îmblănite, cu un singur deget, din piele întoarsă sau nu. În liceu am purtat mănuși croșetate, vopsite cu atenție de mama în culori diferite, astfel încât să le asortez la diferite ținute. În facultate am avut multe perechi, de care m-am despărțit treptat. Nu țin minte să fi pierdut vreo pereche, poate cel mult o mănușă dintr-o pereche. Nu pierd umbrele, batiste și mănuși, mă agăț de ele indiferent de locul în care mă aflu. Ca și cum ar fi purtătoare de amintiri. De fapt, ca și cum trebuie înlocuit cu sunt.

 

„Și totuși... nici măcar așa, o mănușă nu poate rezista mult timp.
O va pătrunde umezeala, va putrezi și, în cele din urmă, se va alege praful de ea.
Este trist, dar acesta este cursul vieții... Mănușa stângă a oftat adânc.”

 

Chiar dacă n-am prea purtat mănuși în ultimii ani, tot am un sertar plin cu ele: vișinii, negre, gri, maro, din piele sau materiale textile, mai subțiri (de toamnă) sau îmblănite, cu un singur deget sau nu. Un sertar plin de amintiri? Se prea poate! Mi-am adus aminte de ele când mi-a cerut fiica mea să-i citesc într-o seară O micuță poveste de iubire. Chiar e micuță povestea, am terminat-o repede de citit, dar am zăbovit îndelung asupra ilustrațiilor. Superbe! Ca pentru un copil căruia trebuie să-i deschizi apetitul pentru povești și lecturi! Dincolo de toate acestea, mai e ceva: povestea este despre o mănușă pierdută! Exact, una dintre cele pierdute, iar povestea este despre cum revine ea la stăpâna ei, o copilă frumoasă și delicată. Cum se mai bucură surata ei! Cum mai stau ele la taclale după aceea, căci aventurile rătăcitei trebuiau povestite! În felul acesta cunoașterea și lărgirea orizontului copilei devin posibile și frumoase. Mă gândeam în timp ce-i citeam fiicei mele că eu n-am asemenea amintiri, din moment ce n-am pierdut mănuși. Dar tot atunci, în seara aceea, mi-am dat seama că mănușile n-au miros. Ciudat! Deși pe vremuri unele dintre ele acopereau mâinile până la cot sau chiar mai sus de el, aproape niciodată nu le puteam asocia un miros specific, în afara celui de animal (atunci când sunt din piele). Satinată sau dantelată, mănușa acoperă, protejează pielea, ferește posesoarea sau posesorul de un contact direct, dar niciodată nu transferă celuilalt parfumul pielii. Acesta rămâne pe interior, acolo unde celălalt n-are încă acces.

 

„Fără să mai stea pe gânduri, a luat o hotărâre! A început să se desprindă ușor din buzunarul lui Triinu-Liis.
Mai bine ajung la gunoi împreună cu perechea mea, decât să rămân singură, și-a zis mănușa stângă.
S-a străduit din răsputeri să se izbească de pământ cu un bufnet cât mai puternic.
Dacă avea să cadă, măcar să fie o prăbușire cu răsunet!”

 

Deși deseori încheietura mâinii este acoperită de mănușă, acolo unde și pufăim un strop de parfum, în locul unde pulsează viața, parfumul rămâne acolo, nu este „împrăștiat”. Când strângem mâna celuilalt în semn de salut sau prețuire, n-o facem ca să transferăm mirosuri corporale, din contra, acestea ajung la celălalt sub forma unor adieri, aerul agitat de fluturarea mâinii devine brusc parfumat și edulcorat. Dar mănușa tot n-are miros. Și cred că așa și trebuie să fie. Palmele, în schimb, da. Ție cum îți miros palmele? A pământ reavăn? A amintiri dureroase, a zgaibe și julituri? A nuci verzi proaspăt curățate? A cireșe amare rupte acum din pom? A petale de trandafiri strivite în palme? A măr verde? A lavandă proaspăt înflorită? A toate acestea la un loc, plus încă alte câteva peste? Înseamnă că simți vara din plin!

 

O micuță poveste de iubire de Tia Navi Ilustrații de: Kadi Kurema Editura: ALL Colecția: Galaxia Copiilor Traducerea: Raluca Miu Anul apariției: 2020 32 de pagini