Bovaricul are simțurile exacerbate. Simte monstruos și tânjește la fel de monstruos după o fericire imaginată. Orice senzație îi sufocă mulțumirea față de starea prezentă și e, totodată, o chemare de evadare într-o stare viitoare idealizată de imaginație. Emma are simțurile fragile și rănite, iar parfumul este forma perfectă a sensibilității ei încărcate de tensiune și opoziții: evanescent, dar persistent, intim, dar și străin, delicat, dar și agresiv, invadând lăuntric, invitație de a zăbovi în locul în care l-ai simțit, dar și invitație la evadare, memorie apăsătoare, dar și imaginație eliberatoare.
Rodolphe se apropiase de Emma şi-i vorbea repede, cu voce scăzută:
– Conspiraţia asta a lumii nu vă revoltă? Există oare vreun singur sentiment pe care să nu-l condamne? Instinctele cele mai nobile, simpatiile cele mai curate sunt prigonite, defăimate, şi dacă, în sfârşit, se întâlnesc două biete suflete, totul este organizat pentru ca ele sa nu poată fi împreună. Ele totuşi vor încerca, vor bate din aripi, se vor chema. Ei, oricum, mai devreme sau mai târziu, în şase luni, în zece ani, ele se vor găsi laolaltă, se vor iubi, pentru că aşa le-a fost dat, şi sunt născute unul pentru altul.
Stătea cu braţele încrucişate pe genunchi şi, ridicându-şi faţa spre Emma, se uita la dânsa de aproape, fix. În ochii lui ea zărea mici raze aurii, care jucau în jurul pupilelor negre, şi chiar simţea parfumul pomezii care-i lustruia părul. Atunci o copleşi moleşeala, îşi aduse aminte de vicontele cu care dansase un vals la Vaubyessard, a cărui barbă răspândea, ca şi părul acesta, acelaşi parfum de vanilie şi de lămâie; şi, fără să-şi dea seama, închise pe jumătate pleoapele, ca să-l adulmece mai bine. Dar îndreptându-se pe scaun, zări în depărtare, tocmai în fundul zării, bătrâna diligenţă Rândunica, care cobora încet coasta de la Leux, târând în urma ei o coadă lungă de praf. În trăsura asta galbenă Léon se întorsese de atâtea ori la ea; şi pe drumul acesta de acolo plecase pentru totdeauna! Avu impresia că-l vede peste drum, în faţa ferestrei ei; apoi totul se învălmăşi, ca învăluit în nori; i se păru că se mai roteşte încă valsând, sub lumina sclipitoare a policandrelor, la braţul vicontelui, şi că Léon nu era departe, că avea să vină... şi cu toate acestea simţea mereu capul lui Rodolphe alături de ea. Farmecul acestei senzaţii străbătea astfel dorinţele ei de altădată şi, ca firele de nisip în bătaia vântului, se învârtejeau în adierea pătrunzătoare a parfumului care se revărsa peste sufletul ei. Îşi umflă nările, tare, de câteva ori, ca să tragă în piept răcoarea iederii care înfăşura vârfurile coloanelor, îşi scoase mănuşile, îşi şterse mâinile; apoi îşi făcu vânt cu batista, pe când printre bătăile tâmplelor auzea vuietul mulţimii şi glasul consilierului, care-şi recita frazele monoton.
Gustave Flaubert, Madame Bovary, traducere de Demostene Botez, prefaţă de Aurelian Tănase, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968
No comments:
Post a Comment