PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CINE PLEACĂ PRIMUL DIN MEMORIA OLFACTIVĂ — MIROSUL SAU PERSOANA CARE-L POARTĂ?

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Tu cât de greu de desparți de trecut? Când știi că ești gata să mergi mai departe, singur(ă) sau împreună cu altcineva? Care ți-e timpul despărțirii? Al meu e iarna! Dacă stau și mă gândesc bine, în toiul anotimpului meu preferat am decis de cele mai multe ori să mă despart de o parte din trecutul meu și să o iau de la capăt. Decizii radicale, în sensul că niciodată, dar niciodată nu mă întorc. Renunț foarte greu la persoane, lucruri și amintiri, dar și când o fac... Cu obiectele am o relație aparte, am învățat foarte greu să nu mă leg afectiv de ele, ci să port cu mine tot timpul amintiri despre ele, pentru că acestea rămân perfecte; amintirile mele intime nu sunt patinate de trecerea timpului. Cu oamenii... pfuai! E atât de dificilă descrierea relațiilor mele, încât abandonez orice încercare după primele eforturi. Trăiesc printre oameni, am nevoie de prezența lor, dar nu-i vreau în intimitatea mea. Îmi place să-i observ, să-i ajut, să-i cuprind cu mintea, să-i înțeleg, să le construiesc universuri interioare, să-i pun în acord pe ei cu ei înșiși. Dacă s-ar putea întâmpla toate acestea fără pic de intruziune în spațiul meu intim, ar fi minunat. Izolarea spațiului meu personal nu va fi niciodată perfectă, așa cum mi-o imaginez eu: perfect etanșă și impenetrabilă. În universul meu intim există culoare, lumini și umbre, mirosuri, parfumuri și urme ale memoriei olfactive, fără de care nicio amintire n-ar trece proba timpului.

 

„Veneam spre tine, zice, adunam cimbrișor. Aveam o rochie albă, eram plină de cimbrișor. Miroseam toată a cimbrișor. Și rochia, și palmele, miroseam toată a cimbrișor. Stătea să plouă, nu-mi păsa, culegeam cimbrișor, îmi ridicasem rochia, era albă, vreau o rochie albă, eram desculță, și tălpile îmi miroseau a cimbrișor, pielea, tot. Veneam spre tine, aveai tu o casă pe care nu o ai. O vedeam, erai acolo, Maria tace, are ochi ficși, broboane. E albă, mai albă decât orice alb. Stătea să plouă și am văzut-o, nici n-am văzut-o, de fapt, era străvezie, doar ochii, avea ochi de păpușă, uriași, era acoperită de lăcuste, era străvezie și acoperită de lăcuste, avea picioarele pe pământ și capul în nori, avea unghii albastre și verzi, mi-era frică de ea, era în fața mea, îi foșneau lăcustele, știi, nici nu pot să-ți spun cum îi foșneau lăcustele, mi-e rău, zice Maria, se scutură, tace. Tac și eu. Și nu puteam să trec de ea, înțelegi. Avea un câine, un câine galben, imens, care îmi rânjea, îmi arăta colții, nu mă lăsau să trec, înțelegi. Maria începe să plângă, tremură din tot albul ei, mai fierbinte ca orice alb, mai alb ca orice alb, tremură toată, o iau în brațe, mă duc la farmacie, îi zic, nu pleca, îmi zice, nu pleca. Și tot cimbrișorul se făcuse greu, parcă țineam cărămizi în rochie, așa de greu era, nu puteam să mă mișc, mi-era groază de câinele ăla, de lăcustele care foșneau, de ochii ei de păpușă, uriași.” Matei Florian, Cexina Catapuxina, Editura Polirom, 2016)

Cum spuneam, mă despart greu, dar definitiv de oameni, obiecte și amintiri. Dacă se poate, iarna! Anotimpul meu preferat! Anotimpul prefacerilor interioare și al suspendării timpului, anotimpul granițelor și al limitelor, al lui „până aici s-a putut”. Anotimpul noilor începuturi și al mirosurilor grele, peste care tronează ca o împărăteasă cel de scorțișoară. Nu mi-au plăcut niciodată combinațiile de scorțișoară, mi se pare prea spicy; la fel și cele ale ghimbirului. Scorțișoara o prefer condiment (ador combinațiile de dovleac și scorțișoară, la care se adaugă puțină nucă coaptă, cât să vă plouă în gură acum!); în schimb, ghimbirul nu-l prefer nicicum. Deși îi recunosc potențele culinare, nu mă pot împrieteni cu el nicicum. Așa că... dacă ar fi să mă despart de cineva de care nu reușesc să scap, probabil i-aș servi ceva cu mult, dar mult ghimbir. Cât să mă țină minte! Ar fi o barieră cât se poate de naturală între noi doi, de neescaladat, probă de turnir pentru cavaleri ai lumilor apuse.

Când au plecat din viața mea oameni dragi, plecările lor n-au fost niciodată olfactive, ci doar fizice. Așa aleg eu să-i țin aproape pe cei dragi: în forme eterice, care rezistă bine la proba timpului. Oamenii care-mi populează amintirile sunt din fum, miros și culoare. Fiecare cu combinația lui proprie. Până și cei despre care nu țin să-mi aduc aminte au parte de combinații unice. Pe unii îi prefer în negru, inodori și anodini, pe alții în tonuri de albastru, albastrul acela rece și împărătesc care se asociază în mintea mea cu mirosul iernii, al gerului năprasnic, care-ți face sângele să clocotească, care-ți solicită fiecare celulă a corpului să se pună în mișcare, pentru că altfel mori. De asta pentru mine iarna e și anotimp regal, dar și anotimp al despărțirii.

Dintr-o iarnă vine spre mine și aamintirea unui parfum imposibil, oriental, care nu mi se potrivește nicicum. Dacă vrei să mă ții departe cu orice preț, du-mă într-un magazin indian! Deși ceaiul indian e printre preferatele mele (trebuie să povestesc și despre ceaiuri, clar, dar nu acum!).

Tu cum primește viitorul în viața ta? Care ți-e presimțirea? Ai simțit vreodată mirosul viitorului? Ai mirosit vreodată o carte și ți-ai spus instant în gând „Ador cartea asta!”? A trecut pe lângă tine cineva și ți-ai dorit să-i păstrezi în palmă parfumul? Ai vrut vreodată să petreci măcar cinci minute cu o pisică care miroase frumos, deși tu ești alergic(ă) până peste poate? Ai vrut să pui într-un borcan miros de bunăstare, să-i pui capac și să-l ții la răcoare pentru când o fi nevoie? Dacă la câteva din aceste întrebări ai răspuns „da”, înseamnă că ești omul timpului viitor. Nu te speria, e de bine!

Data viitoare, despre ceaiuri! Las aici notiță, că iar mă las purtată de miros de amintire bună și cine știe unde mai ajung!

 

P.S.: Cexina Catapuxina rămâne pentru mine romanul despărțirii perfecte. Un roman pe care-l păstrez și acum în topul celor cinci de recitit oricând.