Se spune că palatul construit de prințul Wan-Ming din epoca Tsou cuprindea într-atât de multe încăperi, dispuse și conectate fără o ordine aparentă, încât nimeni altcineva decât prințul însuși și arhitectul său nu putea să-și facă o imagine clară și completă a topografiei acelui loc. Dar locuitorii palatului, nevoiți să tot treacă prin aceleași încăperi, ajunseseră să cunoască anumite itinerarii. Încăperile se deosebeau întru câtva unele de altele prin decorațiunile plafoanelor, ale mobilelor și ale culorilor. Dar, mai ales, prințul poruncise ca în fiecare încăpere să se pună, pe un bufet, trei cupe parfumate. Prima conținea o substanță minerală, camfor, tămâie sau ambră, a doua, extracte din plante, flori, lemn sau alge, a treia, mirosuri animale: mosc, ceară sau tanin... Fiecare încăpere își avea propriul buchet de arome unice, iar copiii se amuzau născocind itinerarii complicate, pe care le parcurgeau cu ochii închiși.
Jacques Ninio, L’empreinte des sens. Perception, mémoire, langage, Odile Jacob, Paris, 1996, pp. 33-34 (traducerea ne aparține)
(Același pasaj l-am regăsit, fără citarea sursei, și în Rikki Ducomet, The Deep Zoo. Essays, Coffee House Press, Minneapolis, 2015, fără pagină, document în Google Books)
No comments:
Post a Comment