Aldous Huxley descria, în romanul distopic Minunata lume nouă, publicat în 1932, o societate formată din cetățeni modificați genetic, anticipând astfel o sumedenie de situații, invenții și comportamente pe care, cu groază, începem să le identificăm și în lumea contemporană. Nu intru în detalii, căci nu acesta e scopul însemnării de aici. Mă opresc doar asupra unei „distracții” a acestei societăți nu foarte îndepărtate și tot mai puțin fanteziste.
Una dintre invențiile cu ajutorul căreia cetățenii acestei minunate lumi noi se destind, pe lângă soma, drogul ce induce fericirea, suspendând orice angoasă și atitudine critică sau ostilă, este instalația polisenzorială ce excită toate cele cinci simțuri. Pentru simțul olfactiv, este concepută o orgă de parfumuri combinate în mod neașteptat, cu mirosuri pe care, astăzi, nu le-am cataloga ca parfum, mireasmă sau cum i-am mai spune unei arome plăcute, deși tendința de a ieși din tiparul mirosurilor consacrate în parfumeria tradițională este tot mai evidentă prin experimentele unor case de nișă, în produsele cărora sunt incluse ingrediente neașteptate.
La fel de interesantă este instalația în sine, care, deși apare într-un roman distopic, nu mai este atât de fantastică, ea având un ecou recent în conceptul IUNX al grupului Shiseido, care, la începutul anilor 2000, punea bazele unui butic conceput ca univers olfactiv. Atmosfera locului, precum și mirosurile (parfumurile) își propun să creeze senzații unice, pe de o parte, dar care comunică între ele, pe de alta, fiindcă aparțin aceleiași concepții. „Apele” puse la dispoziția clientelei amintesc de o orgă care, la apăsarea unei clape, va emite un miros și o senzație aparte. Parcurgerea denumirilor este suficientă pentru călătoria la care invită: Eau Blanche, Ether, Eau Ivre, Eau Qui Pique, Eau Frapée, Eau Baptiste, Eau Sento etc.
Dacă proiectul IUNX le poate părea unora ușor comercial și de dată recentă, ideea polisenzorialității, ca ideal artistic, nu este deloc nouă, ea preocupându-i pe artiști de mai multă vreme, iar în ultimul timp, tot mai mult.
Un exemplu contemporan, grăitor în acest sens, este compania de teatru „Le T.I.R et la Lyre”, care, înființată în 2001 de dramaturgul, regizoarea și actrița Violaine de Carné, desfășoară din 2008 o cercetare artistică inovatoare în domeniul teatrului... olfactiv. Scopul declarat al companiei și al fondatoarei ei este acela de a aduce realitatea sensibilă în spațiul ficțiunii, de a chestiona în mod diferit lumea înconjurătoare și de a reînnoi modalitățile de receptare ale spectatorului. În demersul artistic al companiei, mirosurile nu sunt un adaos estetic, un accesoriu, ci ele se înscriu într-o veritabilă dramaturgie olfactivă aflată în miezul reprezentației. Spectacolele propuse de „Le T.I.R et la Lyre” sunt creații polisenzoriale, ce îmbină teatrul, arta digitală, creația olfactivă și sonoră, cu scopul realizării unui teatru total, în care emoția apare din trezirea simțurilor – atât ale spectatorului, cât și cele ale actorului.
Ideea unui teatru (și) olfactiv, diferit de cel clasic, care privilegiază doar simțurile „nobile” – auzul și văzul –, nu este nouă, cum spuneam, prefigurări ale ei putând fi urmărite până în Antichitate, unde teatrul mai păstra ceva din dimensiunea lui religioasă și, prin urmare, din mirosurile ofrandelor închinate zeilor. Dar pasul semnificativ în direcția teatrului total se face odată cu impunerea teatrului realist spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Ca să vorbim însă de teatru olfactiv, trebuie să așteptăm anii ’80 ai secolului al XX-lea, epocă în care atât căutările artistice, cât și mijloacele tehnice de răspândire a aromelor se diversifică. Până atunci tentativele sunt puține, timide și chiar eșuate, așa cum a fost, de exemplu, spectacolul Cantique des Cantiques, pus în scenă de poetul simbolist Paul Fort în 1892, prilej cu care artistul i-a cerut parfumierului Paul-Napoléon Roinard să-i creeze parfumuri care să fie difuzate în timpul spectacolului. Încercarea din 1952, când la Opera din Paris a fost montată opera Les Indes Galantes și au fost răspândite esențe create de parfumierul Yuri Gutsatz, se pare însă că a avut succes.
 |
| Urmează linkul și vei afla mai multe. |
În fine, nu vreau să plictisesc, așa că trimit, pentru mai multe detalii despre relația dintre mirosuri și teatrul contemporan, la cartea lui Dominique Paquet, La Dimension olfactive dans le théâtre contemporain, publicată în 2005 la Editura L’Harmattan.
Ceea ce voiam să spun, dar m-am lungit, e că fantezia literară poate deveni oricând realitate. Mai mult sau mai puțin plăcută la miros.
No comments:
Post a Comment