Silvia Irina Zimmermann a studiat la universitățile din Sibiu și Marburg filologie germană şi engleză, istoria artei și sociologie. Și-a obținut doctoratul în literatură germană la Universitatea din Marburg cu o teză despre opera literară a Reginei Carmen Sylva. A publicat mai multe cărți despre personalitatea şi însemnătatea primei regine a României, a inițiat şi coordonat Centrul de Cercetare „Carmen Sylva” al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. În cadrul acestui centru a publicat între altele: ediția completă germană a corespondenței perechii regale Carol I şi Elisabeta: „In zärtlicher Liebe Deine Elisabeth” – „Stets Dein treuer Carl”, Briefwechsel 1869-1913 (2018), biografia „Die Feder in der Hand bin ich eine ganz andre Person” Carmen Sylva (1843-1916). Leben und Werk, The Child of the Sun: Royal Fairy Tales and Essays by the Queens of Romania, Elisabeth (Carmen Sylva) and Marie (2020), corespondența regelui Carol I cu tatăl său, principele Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen: „Geliebter Vater und treuster Freund”, Briefwechsel 1866-1885 (2022). Este autoarea volumelor: Regina poetă Carmen Sylva: Literatura în serviciul Coroanei (All, 2013), Regele Carol I în opera Reginei Elisabeta (Curtea Veche, 2014). A îngrijit următoarele ediții: Poveștile Peleșului de Carmen Sylva (Corint, 2016), Domnul Pulcinel. O poveste a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de André Lecomte du Noüy (Vremea, 2017), De prin veacuri: Povestiri istorice şi legende populare pentru copii de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) (Humanitas, 2018), „Cu iubire tandră, Elisabeta”, „Mereu al tău credincios, Carol”: Corespondența perechii regale (împreună cu Romanița Constantinescu, Humanitas, 2020–2021), Reginele scriitoare ale României, Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria (Corint, 2021), Cuvinte sufletești de Regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) cu ilustrații de Silvia Irina Zimmermann (Humanitas, 2022). În 2013 a primit Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”. A colaborat cu ilustrații la cartea Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui de Claudiu Sfirschi-Lăudat (Editura Peter Pan Art & Entheos, București, 2022).
Web: www.sizimmermann.de
Facebook: www.facebook.com/siz.litart
Instagram: www.instagram.com/siz.litart
Youtube
Să zicem că ați pune mâna pe peștișorul de aur, iar acesta v-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ați privilegia?
Mi-ar plăcea uneori să pot percepe acea stranie împletire a mai multor simțuri, sinestezia. Cum ar fi să simți gustul de secară al notei muzicale „do” sau căldura uscată a literei „u” sau sunetul verde al parfumului de tei? Când avem o dorință, de obicei ne imaginăm ceva bun, o experiență doar frumoasă, dar cum orice dorință ascunde şi un risc, tot ce e „la maximum” ar putea fi un „prea mult”, reversul celui bun, un lucru neplăcut, dureros chiar. Cum ar fi, de exemplu, dacă vocala „e” ar avea gust de mucegai „la maximum”, vai, câte cuvinte mi-ar provoca atunci o enormă greață?! Ori dacă la lumina verde mi-ar țiui urechile încât să-mi spargă timpanele, cât de greu ar fi atunci traversarea străzii la un semafor, de fapt, imposibilă! Așadar, i-aș mulțumi peștișorului de aur pentru propunere, preferând ca ideea unui simț la maximum să rămână doar un joc de imaginație. Ce este mai lesne de dorit, căci pentru asta nu este nevoie de peștișor, este exersarea şi dezvoltarea simțurilor pentru ceea ce mă pasionează mai mult. Un „mai mult” mi-aș dori personal pentru simțul vizual, căci, din nefericire, acesta scade cu vârsta, afectându-mi plăcerea pentru citit şi, din nou în ultimii doi ani, pentru desen şi caligrafie. Poate că un peștișor de aur, totuși, nu ar fi o idee prea rea, așa, ca rezervă şi pentru dorințe mai mici...
Mulți consideră parfumul o pură superficialitate, un artificiu fără nici o semnificație culturală. Sunteți de acord? Dacă nu, cum i-ați lua apărarea?
Cultura este plină de artificii, oare fără acestea ar mai avea vreun farmec? Dar cum cultura nu este ceva natural, care îi vine de la sine omului, ci se învață, la fel şi parfumul este ceva pentru care ne exersăm nasul şi care ține de cultura rafinată. Pentru mine, un creator de parfumuri este un adevărat artist. Şi atât timp cât avem acest simț şi ne face curioși față de diferite mirosuri şi miresme care ne oferă o satisfacție, nu îmi pot imagina o lume fără acest joc şi cu senzația olfactivă şi o lume fără parfumuri. Îmi place momentul când adulmec un parfum fin, discret, abia sesizabil, acel moment când ai senzația că nasul se străduiește să caute prin aer şi că se întinde tot mai mult cu plasa după fluturele nestatornic. Câți dintre noi nu am avut această senzație că recunoaștem un parfum în mulțime şi căutăm cu nasul, dar şi cu privirea, curioși să aflăm de unde vine şi cine îl poartă?
Un miros al copilăriei care se ține scai de dumneavoastră până azi?
O amintire olfactivă dragă din copilărie şi adolescență este mireasma toamnei din grădina de la Sibiu, un amestec de aromă de struguri şi frunze de nucă. Trebuie să fi avut vreo 9-10 ani, pe când mă mai cățăram în nucul uriaș din grădină, unde stăteam uneori câteva ceasuri, citind sau doar privind în jur şi visând. Într-o zi răcoroasă şi însorită, aroma şi culorile toamnei din grădină m-au fermecat pur şi simplu, încât îmi amintesc că îmi promisesem atunci să păstrez în memorie acel moment de grație ca pe o comoară: mirosul grădinii de la Sibiu.
Vreun miros care să vă fi rămas întipărit în nări după lectura unei cărți?
Citind cărțile lui Oliver Jens Schmitt şi pe aceea a Tatianei Niculescu despre viața lui Corneliu Zelea Codreanu, am rămas profund șocată de felul în care acest personaj s-a folosit de cultura populară şi de credința creștinească pentru a-i servi unei lupți nebune, neomenești împotriva altor români, doar pentru că aceștia erau evrei. Prompt, mi-am amintit de acel miros de casă veche, care capătă un miros stătut, clocit, un amestec de praf şi acreală, dacă nu e încălzită şi aerisită îndeajuns. Displăcându-mi acest miros, l-am perceput mereu ca pe ceva care îmi scade bucuria de a privi obiectul în sine, uneori chiar o frumoasă casă bătrânească, dar care, fiind nelocuită de multă vreme, căpătase un miros neplăcut. Dacă un miros dezagreabil se lipește de obiectul frumos, nu te poți bucura pe deplin nici de forma lui. Așadar, de același contrast între formă şi miros mi-a amintit şi povestea vieții lui Zelea Codreanu, personaj care face parte din istoria noastră, dar care a fost un fanatic, un om criminal cu care nu îmi doresc să asociez cultura populară şi credința creștină, precum mirosul urât care se poate lipi de obiecte şi pe care trebuie să îl îndepărtăm prin aerisire.
Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.
O cu totul altă experiență de lectură a fost minunata carte Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui pe care ați publicat-o de curând, la care am avut bucuria şi onoarea de a colabora cu ilustrații florale şi decorative. O adevărată bijuterie de carte! Minunată ideea de a plimba cititorul printre diferite mirosuri, miresme şi parfumuri, îndemnându-l spre o altă percepție a lumii, spre „lumea privită prin fereastra nasului nostru” şi purtându-l într-o călătorie olfactivă în timp, de-a lungul veacurilor, din Antichitate şi până astăzi. Mi-a făcut o enormă plăcere să mă documentez pentru pregătirea ilustrațiilor la carte, să caut exemple din istoria artei, din vechile manuscrise cu ilustrații florale şi din ierbare, din cele expuse în muzeele vizitate în toamna trecută, şi din tot ce am găsit interesant digitalizat din marile biblioteci pe internet şi apoi să creez ceva în stilul meu, desene cu stiloul şi cerneală neagră. Şi, cu toate că inițial crezusem că voi avea nevoie de cel puțin două luni până să termin ilustrațiile, odată stârnită pasiunea şi pornită treaba, nu m-am mai oprit şi am terminat ilustrațiile în vreo două săptămâni. Grație acestei frumoase colaborări, am căpătat din nou curiozitate pentru noi parfumuri, deși cu ani în urmă mă hotărâsem să am un singur parfum „al meu” sau cel mult două, de primăvară-vară şi de toamnă-iarnă. Pe durata pandemiei însă, îmi trecuse orice chef de parfumuri, căci, din cauza măștii, aveam senzația că mă deranjează orice miros care se furișa sub mască, oricât de fin sau de plăcut era. Aveam cumva ideea fixă că, dacă tot trebuie să port mască luni şi iarăși luni de zile, mai bine să nu mai miroasă a nimic. Straniu, e drept, dar mă bucur că acum nasul este din nou liber să miroasă așa cum e menit s-o facă. Şi, deși în Germania mai trebuie să port masca în multe locuri şi în transportul comun, tocmai acum am un mare chef de a trage cu putere aerul în piept, de a mirosi din plin şi de a distinge din nou, fără filtre, felurite mirosuri şi miresme, de a le recunoaște pe viu, cu nasul, şi nu doar din amintire. Şi – de ce nu?! – poate că e timpul să-mi aleg chiar acum unul sau două noi parfumuri „ale mele”. Iată că Osmé mi-a deschis iar „fereastra nasului” spre lume, cu un chef grozav de a simți mirosul vieții din nou.
Ce spuneți, scriitori români au nasul fin? Cum vă miroase literatura română?
Recunosc că nu mi-am pus această întrebare până acum, dar antologia Osmé oferă unele exemple frumoase şi din textele autorilor români. Îmi amintesc că, atunci când am citit romanele Doinei Ruști, am avut deseori senzația că trebuie să revin de mai multe ori peste unele pasaje pentru a gusta şi adulmeca mai îndelung unele cuvinte şi imagini. Iată că şi antologia Osmé cuprinde mai multe pasaje minunate din Manuscrisul fanariot, care este o adevărată încântare şi pentru „nasul minții”! Tot în antologia Osmé găsim adorabila frază din romanul Ioanei Pârvulescu, Prevestirea: „Mie mi s-a deschis încă un nas, în locul ochilor, și recunosc omul după miros”. Sau din Norii lui Petru Creția: „Între două furtuni există ceasuri când toate mirosurile par să se fi ucis unul pe altul şi nu rămâne decât mireasma deșartă şi feciorelnică a aerului”. Şi multe altele în această minunată antologie Osmé, care îi dăruiește cititorului o nouă sensibilitate şi curiozitate şi pentru „cum miroase” literatura.
Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.
Cum vă miroase orașul București?
Eu ador Bucureștiul şi vin mereu cu drag în acest oraș. În ultimii zece ani am avut ocazia să vin aproape în fiecare an, îndeosebi pentru lansări de carte şi pentru documentare la Arhivele Naționale. Adevărul este – ca pretutindeni unde ne aflăm – că depinde şi cu ce ochi privim ceea ce vedem, sau să spun mai degrabă aici: cu ce nas adulmecăm. Bucureștiul este un oraș încărcat de istorie şi în permanentă schimbare, încât la fiecare pas poți descoperi ceva vechi şi nou deopotrivă, poți merge pe aceeași stradă de zeci şi sute de ori, să privești locurile prin poveștile care ți-au rămas în minte din cărțile citite, din istoriile scrise şi povestite, la care adaugi propria experiență şi imaginație, şi tot mai poți fi surprins de câte un detaliu nou care nu ți-a atras atenția mai devreme. Pentru mine, Bucureștiul are mireasma unei minunate cărți vechi, cu coperțile de piele catifelată şi ferecătură de metal, cu pagini din hârtie groasă. Poate avea acel miros deosebit de carte, de lemn, dulceag-rășinos, dar poate avea şi alte mirosuri, plăcute sau nu, depinde la ce pagină e deschisă şi ce asociem cu ceea ce percepem. Însă, oriunde mă aflu în București, ca într-o carte, am de-a face cu senzații asemănătoare compoziției unui parfum, cu notele lui schimbătoare: de bază (locul), de mijloc (povestea) şi de vârf (imaginația). Personal, pot merge pe Calea Victoriei şi pot vedea locurile mai ales prin prisma istoriei Vechiului Regat, a vremii domniei Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta, având în minte ce au mărturisit ei despre Palatul regal şi clădirile construite în acel timp, despre strada ori prea plină de gropi şi o adevărată mlaștină pe timp de ploaie, ori prea zgomotoasă în fața Palatului din cauza pavajului. O anecdotă amuzantă dintr-o scrisoare a Regelui Carol I adresată tatălui său, principele Karl Anton Hohenzollern Sigmaringen, este relatarea unei pățanii cu trăsura tocmai pe Calea Victoriei. Intrând cu roata într-o groapă, fuseseră atât de puternic zdruncinați, încât în primul moment au crezut că se vor răsturna cu totul. Din fericire, fusese doar o sperietură, iar regele şi regina au răsuflat ușurați, Elisabeta fiind chiar amuzată de întâmplare. Doar câinele regelui, care sărise din trăsură, a refuzat să se urce înapoi, așa că a mers ultima bucată de drum pe jos până la Palatul regal. Experiența personală a primei perechi regale îmi vine de aceea mai des în minte pe Calea Victoriei din București, pentru că am avut ocazia s-o cunosc mai îndeaproape lucrând în ultimii șapte ani la transcrierea, traducerea şi editarea ei în două ediţii (germană şi română), încât o am cel mai proaspăt în minte şi când revin la București. Iar atunci, pentru mine, Calea Victoriei capătă mireasma unui parfum dulce-amărui, melancolic şi uneori prea intens, greu, pe care îl asociez cu saloanele din Belle Époque. În fața Palatului regal şi a statuii ecvestre a Regelui Carol I, strada parcă are iar mirosul cailor de la trăsuri, iar când plouă, aerul îmi amintește de un miros plăcut de nămol. Dar ajunge să părăsesc Calea Victoriei, şi pe noua stradă mă așteaptă o altă poveste a locului, cu o nouă senzație vizual-olfactivă. Mirosurile urâte, îndeosebi acreala tăioasă al zidurilor umezite, mă trezesc brusc la o realitate brută, amintindu-mi de anii de adolescență trăiți în comunism.
Dar Mannheim, orașul în care locuiți în prezent?
Ca oraș industrial, Mannheim are un renume nu tocmai măgulitor; „Stinke-Stadt” („oraș-putoare”). Totuși, chiar dacă nu orice vânticel aduce fericire olfactivă la Mannheim, câte unul poate fi chiar ademenitor, depinde doar dinspre care fabrică bate vântul: de la fabrica de bere sau de la fabrica de ciocolată. Eu prefer aroma de cacao. Dar, ca majoritatea locuitorilor orașului Mannheim, sunt cel mai mulțumită când aerul nu este încărcat cu nimic industrial. Uneori e o adevărată binefacere pentru nas când ai senzația că nu miroase a nimic, mai bine zis a nimic artificial.
Dacă ar fi să rescrieți istoria în termeni olfactivi, ce repere ați alege?
Cred că ar fi amuzantă o asemenea istorie a omenirii în termeni olfactivi. Mi-aș putea-o închipui ca pe un timp dominat de elementul natural şi un alt timp dominat de industrie şi de producția aromelor artificiale în masă, un fel de „era de dinaintea industrializării” şi „era de după industrializare”.
Asociați locurile prin care ați călătorit cu mirosurile lor? Ați putea face un scurt ghid olfactiv al locurilor preferate?
Când ajung într-un alt oraș, îmi place să merg mult pe jos, pentru a-l percepe astfel mai intens, pas cu pas, şi pentru a fotografia în liniște câte un detaliu care, în trecere prea rapidă, mi-ar fi scăpat. Iar uneori îmi place să mă opresc și să schițez în carnetul de desen câte un motiv care îmi place în mod deosebit. Inevitabil, şi în cele mai frumoase orașe dai şi de străduțe în care mirosurile sunt cu totul insuportabile, dar nu asupra contrastelor mă voi opri aici, ci doar asupra miresmelor plăcute. Dintre orașele mai mari pe care le-am vizitat mai frecvent în ultimii ani (cel puțin înainte de pandemie, acum, din fericire, fiind din nou posibil) s-au numărat București, Berlin, Strasbourg şi Paris.
Bucureștiul, după cum am spus mai devreme, miroase pentru mine mai ales a sfârșit de secol al XIX-lea, pentru că în ultimii ani am stat mereu la un hotel de pe Calea Victoriei sau în apropiere. Ador această stradă şi împrejurimile ei şi o parcurg deseori având în minte poveștile locului şi mărturiile unor personalități din vremea Vechiului Regat. Calea Victoriei are pentru mine un parfum dulce-amărui, catifelat.
La Berlin, am o idee fixă, aș zice, să vizitez de fiecare dată şi parcul palatului Charlottenburg. Preferabil vara şi într-o dimineață cu soare, pornesc pe jos de la un hotel din apropiere şi fac o plimbare în parc, înconjurul lacului, după care vizitez palatul. Berlin are multe locuri minunate şi interesante, încât se împletesc aici multe senzații, printre care și cele olfactive. La fel Potsdam, cu palatele regale şi imperiale şi, de asemenea, cu un mare parc care nu este departe. Cu adevărat, acolo mirosul este de istorie germană imperială, greu, rădăcinos, amărui. Când, într-o însorită zi de vară, călătorești cu vasul pe marile lacuri care înconjoară Berlinul, legate între ele şi navigabile, nasul se bucură să adulmece din plin briza acvatică, încât cu ochii închiși te-ai putea crede la Marea Nordului. Totuși, cea mai plăcută senzație pentru mine rămâne mireasma de verdeață şi de apă liniștită dimineața, în parcul palatului Charlottenburg, poate şi pentru că este un parc mai mic, mai intim şi deopotrivă un loc încărcat de istorie, o oază de liniște în mijlocul forfotei orașului. Un loc unde ai senzația că timpul a stat în loc, dar într-un mod frumos, liniștitor. Ador şi palatul şi elegantele încăperi în stil „rococo friderician” ale Regelui Frederic cel Mare, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, îndeosebi „Goldene Galerie” (Galeria de aur), toată în vernil și aur, în care parcă ai fi într-o pădure fermecată, cu parfum de iarbă de lămâie şi mandarine.
La Strasbourg, fiind cel mai apropiat oraș mare din Franța de Mannheim, unde locuiesc, sunt mai des împreună cu soțul meu, preferabil într-o sâmbătă. De vreo douăzeci de ani încoace, avem aici mereu cam același program în centrul istoric, Grande Île: micul-dejun la patiserie, vreun ceas bun zăbovim printre cărți la librăria Kleber, trecem pe la catedrală şi vizităm muzeul Palais Rohan, pauză de masă la un bistro, apoi hai-hui pe străduțele cu specialități, eu fiind atrasă îndeosebi de ciocolateriile şi produsele de patiserie. Ador patiseriile, și cum nu plecăm niciodată de la Strasbourg fără să cumpărăm și un cozonac alsacian tradițional „Kougelhupf”, pentru mine orașul a căpătat mireasma de Kougelhupf pufos și pudrat, de migdale și vanilie.
Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.
De la Mannheim la Paris facem cu trenul rapid doar trei ceasuri, încât îl putem vizita chiar şi numai într-o zi, dar de obicei stăm vreo două-trei zile, într-un weekend prelungit. Şi acolo avem un fel de plan de bătaie ca şi la Berlin şi Strasbourg. Una din zile este rezervată pentru Versailles, palatele şi parcul, pe care le ador şi care completează minunat ceea ce mă fascinează cel mai mult şi în Paris, pe lângă muzee şi palate: librăriile şi papetăriile. Aș putea sta alte ceasuri întregi, după vizitarea unui muzeu, în magazinul cu librărie şi papetărie cu instrumente de caligrafie, printre hârtii şi cartoline texturate, stilouri şi cerneluri, admirând şi mângâind cu ochii (şi cu mâna ce e permis) finețea şi senzualitatea tactilă a hârtiei de excepție, răsfoind cărți şi cataloage de expoziții. În acele momente mă simt „comme Dieu en France”, cum s-ar zice iar Parisul capătă pentru mine un parfum de bergamotă, iasomie și frezii.
Un roman sau o poezie și un miros/ parfum care să meargă împreună?
Pentru că în ultima vreme am copiat în scris caligrafic mai multe poezii din opera lui Mihai Eminescu (şi pentru că îmi place să-l redescopăr mereu pe poetul Eminescu, cât și pentru a exersa caligrafia copperplate cu penița oblică), voi încerca câteva împreunări pentru câteva poezii ale lui: „Melancolie” cu mirosul de trandafir şi lemn de cedru, poeziile despre codru („Revedere”, „Codrule codruţule...”) cu parfumul de vetiver, „Venin şi farmec”, „Floare albastră” și alte poezii melancolice, de dragoste pierdută sau iubire neîmpărtășită, cu mirosul de narcise.
Cum ați descrie parfumul preferat, dar fără a-i da numele?
Fin şi puțin. Primăvara şi vara – floral şi citric, toamna şi iarna – vanilie şi cedru.
Ce mirosuri vă repugnă?
Tot ce e prea mult.
Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?
După o iarnă mereu prea lungă, fericirea mea este magnolia înflorită din grădină – și vizual, și olfactiv: o aștept să-și desfacă florile și mă bucur de această abundență de frumusețe cu toate simțurile și cu întreg sufletul.
No comments:
Post a Comment