Cunosc miresme dârze, puternice, și care
Se-nfig în porii sticlei, adânc, biruitoare.
Umblând prin cutiuța din lemn străin, cioplit,
Și care se deschide c-un scrâșnet ascuțit,
Sau prin iatacul umed, în care, cine știe?,
Un dulăpior cu miros de mucegai te-mbie,
Găsești vreo sticluță undeva,
Din care simți un suflet țâșnind în preajma ta.
Ca niște crisalide în beznă adormite
Nenumărate gânduri funebre, răzvrătite,
Stropite-acum cu aur, albastre, viorii,
Își fâlfâie aripa, suind spre cer, zglobii.
Te-mbată amintirea ce-ți flutură-nainte;
Îți amețește ochii și tulburata minte,
Iar inima înfrântă ți-o duce spre-un abis
De neguri și miasme, în fața ta deschis,
Duhnind a moarte-n hâda genune seculară
Asemenea lui Lazăr, cu chipul ca de ceară,
Zărește, rupându-și giulgiul, cu degete subțiri,
Un hoit frumos și rânced al vreunei vechi iubiri.
Când voi fi șters odată, și eu, din amintire
Și-ntr-un dulap sinistru zvârlit făr-de mâhnire,
Ca o sticluță veche, cu dop murdar, cleios,
Ciobită, prăfuită și fără de folos,
Eu îți voi fi sicriul, duhoarea mea dulceagă,
Mărturisind, prin mine, tăria ta întreagă;
Otravă îngerească, tu, vin al nimănui
Ce-mi drămuiești viața și inima-mi răpui!
Traducere de Lazăr Iliescu, în Charles Baudelaire, Florile răului
Editura pentru Literatură Universală, 1968
No comments:
Post a Comment