Nas(z)urile filozofilor

 

Un articol de Adina Dinițoiu
preluat din Observator cultural, nr. 386/ august 2007

 

Madalina DIACONU
Despre miresme si duhori. O interpretare fenomenologica a olfactiei
Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 238 p.

 

Simtul mirosului – in ciuda tuturor valorizarilor sale culturale de-a lungul timpului, face parte, totusi, din categoria simturilor „secundare“, alaturi de gust si de tactilitate, privilegiate fiind celelalte doua simturi, vazul si auzul. Clasificarea e veche si foarte „traficata“ pina astazi. Cartea recent aparuta la Editura Humanitas, a Madalinei Diaconu, Despre miresme si duhori. O interpretare fenomenologica a olfactiei, isi propune sa deconstruiasca o atare clasificare, si, asa cum arata subtitlul, face o interpretare din perspectiva fenomenologica a olfactiei, combinata cu analize realizate din perspectiva studiilor culturale, dar ea incearca, deopotriva, sa ofere si elemente pentru constituirea unei estetici a mirosului si a unei „arte olfactive autonome“.

Efemer si incontrolabil, reminiscenta a laturii animalice din om, mirosul a trecut neobservat sau a fost trecut sub tacere de catre filozofi, tocmai pentru ca era insesizabil, imposibil de clasificat, mult mai aproape de instinct decit de ratiune. De la Aristotel la Kant si Hegel, filozofii n-au avut „nas“ pentru el, transformindu-l intr-un apanaj al femeii, mai ales in ipostaza lui de parfum. Cu totul altele sint traditiile noneuropene, in speta arabe, si Madalina Diaconu are dreptate sa sugereze luarea in considerare a tuturor acestora in interpretarea nu numai fenomenologica, dar si estetica si culturala a olfactiei. Cartea se constituie intr-o cercetare avizata asupra temei, adesea pasionanta prin argumentele istorice, culturale, dar si biologice folosite in reconsiderarea rolurilor si statutului mirosului.

La origine teza de docenta la Institutul de Filozofie al Universitatii din Viena (cu exceptia ultimului capitol), volumul scapa de impresia de expunere academica prin formularile dezinvolte, ca si prin structura hibrida, ce combina capitolele istorico-filozofice cu acelea tinind de studiile culturale: evolutia artei parfumeriei si interpretarea mallurilor ca „temple de consum“ (vezi capitolul final). Contrar falselor asteptari, cartea Madalinei Diaconu nu este o carte „inefabila“, poetico-metaforica despre parfumuri, „miresme si duhori“, ci un studiu documentat, sintetic asupra olfactiei, in perspectiva fenomenologica. in fond, ea poate fi citita de diverse categorii de public, de la esteticieni si istorici ai mentalitatilor la cititorul „profan“, captivat de subiect. Cu deosebire in epoca noastra, marcata de aparentul paradox al democratizarii parfumurilor, pe de o parte, si al dezodorizarii, aseptizarii spatiilor publice, pe de alta.

Plecind de la un simt pe nedrept renegat sau ignorat, cercetatoarea reface o intreaga istorie culturala dintr-o perspectiva insolita. Demersul sau e punctat de remarci si sugestii pertinente, fara ca volumul sa aduca, pe ansamblu, o analiza in intregime novatoare. in mod esential, revizitarea si revizuirea conceptiilor filozofice cu privire la olfactie sint influentate de zona studiilor culturale contemporane, ca si de ceea ce se numeste estetizarea vietii in postmodernitate: hedonismul pe scara larga, estetica ambientala, corporalitatea vazuta ca „unicul salvator intr-o epoca in care se spune ca sintem amenintati cu disparitia simturilor si cu derealizarea realului“ (Cuvint inainte). Or, in acest context, olfactia capata roluri socio-culturale si estetice de domeniul evidentei, mai mult decit atit, mirosul corporal, „constiinta corporala“, tinde sa ia locul „reflexivitatii traditionale“, pina acolo incit, scrie autoarea in prefata, „introspectia devine proprioceptie, perceperea propriului trup“.

Desi, incepind cu anii ’80, filozofia a vorbit despre afirmarea unei gindiri estetice si a propus transformarea esteticii in aistetica, adica reintemeierea ei pe baza unei teorii a perceptiei, Madalina Diaconu constata ca filozofii postmoderni (sursele citate sint mai ales din zona germana) „au omis […] orice analiza a olfactiei si a parfumurilor drept obiecte ale discursului estetic“. Cartea de fata vine sa umple acest gol, cu finete, dar si cu bibliografia obligatorie, urmarind in principal doua deziderate – fara inversunare, dar si fara „revolutionarism“, caci autoarea vorbeste de propriul demers ca despre „drumul unei gindiri ce nu si-a propus sa atinga un tel“: unul este ralierea la „incercarea de a propune o teorie estetica a operelor ce se adreseaza tuturor simturilor“, iar celalalt – asezarea citorva „pietre de constructie pentru edificiul unei estetici olfactive ce ramine neincheiat“ (in aceasta lumina, parfumurile ar fi adevarate opere de arta, asa cum sustin parfumierii, dar nu accepta filozofii). Cercetarea uzeaza, in consecinta, de un aliaj (suplu) de metode moderne si postmoderne, de metode fenomenologice, combinate cu altele imprumutate din studiile culturale.

„Spiritul care adulmeca sau nasul filozofilor“ (primul capitol) face o incursiune in istoria filozofiei clasice, pornind de la Antichitate, trecind prin Kant, Schopenhauer, Hegel (filozofi care desconsidera si refuza sa se ocupe de olfactie ca fiind incontrolabila de ratiune, instinctuala si privind subiectul de libertate), prin iluminismul francez (odata cu care se poate vorbi de o „reabilitare a simturilor“, mai ales la Condillac) si ajungind in secolul al XIX-lea, la Feuerbach, Fourier si Nietzsche – epoca in care „se desteapta si nasul filozofilor din atipeala sa de secole si descopera s…t dimensiunea general umana, cosmica si elementul omenesc prea omenesc (s.a.) al mirosului“. Periplul se incheie cu Hubert Tellenbach, care, preluind conceptul mai vechi de simt oral (unitatea dintre miros, gust si tactil), intreprinde in 1968 „singura cercetare fenomenologica a simtului mirosului“ – o posibila baza pentru preconizata estetica olfactiva de natura fenomenologica.

Vezi continuarea aici.