Andrei Rus este, din 2008 până în prezent, lector universitar al Catedrei de Comunicare Audiovizuală din cadrul U.N.A.T.C., unde predă analiza, istoria și teoria filmului. De-a lungul carierei sale, a fost selecționer, curator și trainer pentru numeroase festivaluri de film, fondator și redactor-coordonator al revistei Film Menu (26 de numere între anii 2009-2016) și a publicat cronici de film în diverse alte publicații de specialitate. Începând cu ediția din 2018 a Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului „One World Romania”, Andrei este director artistic al al festivalului.
Pentru un critic de film, e frustrant să nu simtă mirosurile filmelor la care se uită? Adică, în loc de mirosul unui cadru cu natura-n floare, să simtă mirosul bucății de pizza sau de nachos din care tocmai mușcă vecinul din sala de cinema?
Nu știu cum e pentru un critic de film generic, dar pentru mine, care iubesc senzația de a sta singur într-o sală de cinema, mai ales într-una mai puțin nouă, în care diverse mirosuri râncede și de odorizante ieftine se amestecă, mirosurile din sala de cinema sunt mai degrabă plăcute. Cel puțin o dată pe lună încerc să ajung la Cinema Europa, de pildă, care întrunește calitățile de mai sus, având și o proiecție discutabilă din punctul de vedere al calității audio-vizuale. Și, în mod aparent paradoxal, e ceva ce îmi place mult, nu mă deranjează deloc. Probabil că are legătură cu cinematograful Scala din Zalău, unde am văzut primele filme și unde am devenit cinefil, cândva în clasa a X-a spre a XI-a. Era o sală de cinema imensă (probabil că avea cel puțin 600 de locuri, dar mie mi se părea interminabilă), unde adeseori vizionam filme singur, sau cu foarte puțini alți spectatori rătăciți, mai ales la filmele difuzate între marți și joi – care erau mai „de artă”. Și sala aceea avea mirosul ei deja – de căptușeală stătută, de igrasie –, iar orice alt miros de mâncare ar mai fi apărut spontan, de la vecinii mei de scaune, ar fi transformat-o într-o senzație și mai complexă sau și mai incitantă olfactiv. Așadar, pentru a nu mă lungi prea mult încă de la prima întrebare, ador mirosurile de pizza, de nachos, de parizer sau de orice altceva ne-am putea gândi amândoi în acest moment că s-ar asocia unei săli de cinema. Și cred că asta îmi face plăcere în primul rând, pentru că îmi provoacă o regresie în perioadele copilăriei și ale adolescenței.
Un alt film, în afară de Parfumul după romanul lui Süskind, în care mirosul să fie important?
Sunt multe filme „olfactive”, fără ca mirosul să fie subiectul lor principal – spre deosebire de filmul menționat de tine, care, din cauză că filmul mi se pare mediocru, nici nu îmi transmite vreun miros. Pentru mine, filmele lui Pier Paolo Pasolini, de exemplu, au un miros – de sudoare, de uliță lăturalnică, de urină, de parfum ieftin. E o foarte mare calitate a filmelor lui Pasolini că reușesc să stimuleze, în primul rând, simțul olfactiv atunci când recreează contextele sociale în care își plasează personajele. Un alt film olfactiv mi se pare Un chant d’amour, regizat de scriitorul Jean Genet, cu care asociez aproximativ același tip de mirosuri precum cele ale filmelor lui Pasolini (la care aș adăuga și mirosul de spermă). La polul opus, dacă vrei să vorbim și despre mirosuri mai gingașe, cred că filmele italiene mute cu dive (Rapsodia satanica, cu Lyda Borelli, regizat de Nuno Oxilia, de pildă) transmit un soi de senzații similare cu cele pe care le ai când desfaci o cutie cu bomboane de ciocolată foarte elaborat împachetată și conținând multe fundițe roz. Deci, sunt filme pe care le asociez cu mirosul de ciocolată și de trandafiri – oarecum clișeistic, aș spune. Sau filmele lui Ernst Lubitsch și cele ale lui Max Ophuls (mai ales Madame de...), având în prim-plan personaje burgheze pentru care aparențele sunt importante în definirea propriului loc în lume; mi se pare că le induc spectatorilor mirosurile delicate ale protagonistelor lor, care îi înnebunesc și pe bărbații din filme care le întâlnesc.
The Merry Widow (1934), regia: Ernst Lubitsch
Decameronul (1971), regia: Paolo Pasolini
Un chant d’amour (1950), regia: Jean Genet
Rapsodia satanică (1917), regia: Nino Oxilia
The Earrings of Madame de... (1953), regia: Max Ophüls (Maximillian Oppenheimer)
Își folosește criticul de film flerul? Cum „simți” că un film e bun?
La această întrebare e mult prea dificil de răspuns pe scurt. Cred că acest „fler” se construiește în timp, în baza sau la întretăierea mai multor factori: experiențele personale și afinitățile cu anumite tipuri de filme, în detrimentul altora, mi se par definitorii; cultura cinematografică, cultura audio și vizuală, cultura literară și cultura istorică mi se par deopotrivă importante pentru a stimula acest fler pe care îl invoci. Ignoranța nu produce niciodată fler, ci doar impresii foarte greu sustenabile prin argumente.
Cum îți sună (miroase) un proiect ca Smell-O-Vision? Ar fi un „plus” simțul olfactiv în receptarea artistică a unui film?
Nu mă interesează deloc. Prefer mirosurile extradiegetice, care creează o realitate distinctă a spațiului în care mă aflu (adică a sălii de cinema). Îmi place să simt spațiul, la un anumit nivel, nu mă pasionează deloc experiențele imersive complet, în care creierul tău e stimulat să uite cu totul de existența realității imediate. Poate că din acest motiv nu sunt și nu am fost niciodată procupat de jocurile video.
Așadar, după tine, antrenarea celorlalte simțuri nu ar crește prea mult valoarea artei cinematografice?
Din punctul meu de vedere, nu i-ar crește valoarea deloc. Dar, la acest capitol, mărturisesc că sunt puțin conservator, în sensul în care prefer experiența clasică, 2D, din sala de cinema oricărei alteia, și accept destul de greu experimentele de tip „expanded cinema”, în sensul în care nu mă preocupă prea tare, decât la un nivel intelectual. Poate că și de aceea țin atât de mult la Jonas Mekas, cu totul, pentru că el a celebrat și a scris enorm despre toate formele de cinema posibile, părând să îi confere plăcerii senzoriale reale unele dintre aceste experiențe.
A ce miroase cinematografia română, dacă ar fi s-o analizezi în termeni olfactivi?
Până acum ceva vreme mirosea mult a aftershave, dar recent mi se pare că se transformă acest miros într-unul mai unisex, ușor piperat.
Un miros/ parfum care să te fi urmărit din copilărie?
Mirosul cel mai pregnant al copilăriei e cel al camerelor neaerisite, îmbâcsite, ale unor rude îndepărtate pe care îmi amintesc că le mai vizitam din când în când. Era un miros ce amesteca tot felul de mâncăruri cu cele ale hainelor nepurtate de ani de zile și cu tămâie. Și îmi mai amintesc mirosul unor copii, la grădiniță, care era ca de salam de vară proaspăt tăiat, doar că ceva mai puternic. Nu îmi dau seama dacă era miros de salam sau dacă așa miroseau ei, dar mai am din când în când epifanii de acest tip, plimbându-mă prin București (un oraș plin de mirosuri, apropo).
Cum ai descrie parfumul preferat, dar fără să-i dai numele?
E ca al ierbii proaspăt tăiate.
Ce miros/ parfum ai trimite în spațiu, ca fiind reprezentativ pentru omenire?
Mirosul transpirației oamenilor – mi se pare cel mai subestimat și cel mai relevant miros posibil. Știu că pentru mulți nu este plăcut și mărturisesc că, în anumite contexte, nici pentru mine nu este. Dar mi-am impus, în timp, să îl accept la ceilalți ca fiind o parte a ființei, a existenței lor, și să mă bucur de naturalețea și de sinceritatea lui. Nu îmi place când surprind acest miros la mine (și se întâmplă rar), dar nu consider asta o virtute a mea neapărat.
Să zicem că pui mâna pe peștișorul de aur și ți-ar îndeplini dorința de a dezvolta la maximum unul dintre cele cinci simțuri (sau or fi mai multe?). Pe care l-ai privilegia?
În cazul meu, m-aș bucura să îmi dezvolte simțul tactil, să ating mai des și mai conștient lumea din jur. Din cauză că mă las amețit de viziuni de tot felul, de sunete sau de mirosuri, prea rar ajung să fiu atent la atingeri și la senzațiile pe care mi le oferă astfel de gesturi.
Un film și un miros care să meargă împreună?
În afara celor menționate anterior, pot să adaug că filmele lui Yasujiro Ozu (unul dintre cineaștii mei favoriți) mi se pare că miros toate a picioare desculțe care s-au plimbat înainte mult prin iarbă și prin nisip amestecat cu pietre și, în același timp, miros a palincă. Nu știu de ce, întotdeauna în filmele lui am asociat mirosul de sake cu palinca, deși știu că nu au nicio legătură olfactivă. E tot un fel de festă jucată de memoria mea afectivă.
Gustul ceaiului verde peste orez (1952), regia: Yasujiro Ozu
