Cătălin D. Constantin este editor de carte și antropolog. Predă cursuri la Facultatea de Litere a Universității din București, Departamentul de Științe ale comunicării. Teza de doctorat, susținută la Facultatea de Litere și publicată în 2013, a avut ca temă viața de zi cu zi în orașele românești la începutul secolului XX, pornind de la jurnale ale unor persoane anonime care au trăit în prima parte a secolului trecut. Îmbinând pasiunea pentru fotografie cu plăcerea de a scrie și de a călători, Cătălin D. Constantin a susținut, în 2014, un al doilea doctorat, la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“. A coordonat mai multe colecții de beletristică și a editat numeroase volume de fotografie dedicate patrimoniului cultural românesc. Pentru cărțile pe care le editează, realizează cel mai adesea atât partea de îngrijire a textului, cât și conceptul grafic, socotind esențială combinația între cele două componente. A publicat constant în presa culturală și a fost, mai bine de zece ani, redactor la revista Cultura, unde a coordonat una dintre cele mai longevive rubrici de antropologie din presa culturală românească. Cea mai recentă carte pe care a scris-o, Orașe în rezumat. Piețe din Europa și istoriile lor, reprezintă o lectură culturală a piețelor urbane europene și cuprinde numeroase imagini aeriene, obținute cu ajutorul unei drone. Realizează cercetări antropologice de teren în așezările aromâne din Munții Pindului și coordonează „Conferințele de joi” de la Palatul Suțu, fiind membru al Consiliului Științific al Muzeului Municipiului București. A avut expoziții de autor în România, Spania, Turcia, Bulgaria, Azerbaidjan, Georgia, Polonia, Grecia.
Aprecierea mirosului este condiționată cultural?
Când mi-ai pus această întrebare, m-am gândit instantaneu la Parfumul lui Süskind, o carte care îmi place mult și care are un substrat antropologic bine documentat. Romanul, a cărui acțiune se petrece în Franța secolului al XVIII-lea, se deschide cu o minuțioasă descriere olfactivă a lumii de atunci. Străzile sunt pline de gunoi și de bălegar, în case miroase a urină, nimic nu se aerisește și, ca atare, încăperile sunt năpădite de mucegaiuri. Totul pute, totul duhnește! Oamenii sunt plini de bube rău mirositoare. Țărani, popi și nobili miros deopotrivă a transpirație veche, pentru că nimeni nu se spală, iar lucrarea bacteriilor e naturală... Nimeni nu are grijă de dantură, iar gurile emană miros de dinți stricați. Piețele, râurile, prăvăliile, palatele, toate răspândesc duhori grele de putreziciune. Încă din deschiderea romanului aflăm și ceea ce trebuie să fi fost un adevăr istoric: cel mai tare pute Parisul. Regele însuși trosnește de miros urât, iar regina nu e nicidecum parfumată, ci miroase a capră bătrână. Descrierea lui Süskind e plastică și mult mai lungă, dar vă scutesc de ea, pentru a nu vă strica cheful de a citi mai departe interviul. Antropologic vorbind, o precizare a lui Süskind reprezintă o notație foarte interesantă. În epocă, nimeni nu simte duhorile astea ca atare. Sunt firescul. Ele sunt de neînchipuit doar pentru noi, modernii.
Între acei ani și Franța zilelor noastre, pe care o asociem la nivel de clișeu cu parfumuri fine și sofisticate, se interpune o distanță culturală care a schimbat fundamental percepția oamenilor despre miros. La începutul secolului al XX-lea, Parisul încă puțea și era focar de infecție. Celebrul Le Corbusier, probabil cel mai influent arhitect al secolului trecut, voia să dărâme întreg centrul Parisului pentru a lăsa loc unui oraș funcțional. Astăzi, ideea lui poate părea o enormitate, dar ea trebuie înțeleasă și în acest context istoric și cultural, nu doar ca o schimbare a urbanismului.
Care e dinamica mirosurilor și cum fluctuează aprecierea lor?
În principiu, clasificarea e simplă: împărțim lumea olfactivă în mirosuri plăcute și mirosuri rele. Ce e frumos și ce e urât nu e însă așa de când lumea, fiecare epocă și fiecare spațiu cultural decid ce intră într-o categorie și ce intră în alta, cu suprapuneri, dar și cu limite variabile. Hotărât lucru, aprecierea mirosului e condiționată cultural. Studiile sociologice și antropologice, din Amazonia până în Filipine, din Franța până în Golful Guineei, au arătat că nu există constante universale când vine vorba de miros.
Mirosul poartă cu el o informație chimică și una culturală. Cea chimică e complicată și nu se schimbă, teoretic, deloc de la un secol la altul. Cea culturală simplifică mult informația chimică, reducând-o cel mai adesea la această banală opoziție: miroase bine – miroase rău. Ea e supusă unor transformări mai mari decât credem. Învățăm de mici clasificarea. Învățăm și modificăm lent, cu fiecare zi, tradiții care privilegiază anumite mirosuri, resping altele și ignoră game întregi de informații olfactive care rămân în afara acestei clasificări. De la cultură la cultură și de la epocă la epocă, această clasificare – frumos-urât – decupează altfel mirosurile. Există culturi mai bogate olfactiv, mai atente la mirosuri și la descrierea lor, și culturi sărace când vine vorba de descrierea și aprecierea mirosului. Obișnuite cu mirodeniile și cu mirosurile lor intense, culturile orientale sunt mai atente și mai bogate în cuvinte legate de sfera olfactivă. La temperaturi mult mai scăzute, nordicii europeni au prea puține cuvinte pentru a spune cum miroase un lucru sau altul.
Totuși, unele lucruri au fost mereu socotite frumos mirositoare. Să ne gândim la trandafiri, menționați în unele dintre cele mai vechi texte ale omenirii. Dar oare trandafirii din vechime miroseau exact ca cei de azi sau alte varietăți și specii, între timp dispărute sau modificate, își emanau pe atunci aromele? Nici măcar despre tămâie și smirnă, menționate încă din Vechiul Testament, nu știm cum miroseau, pentru că, ne spun istoricii și arheologii, nu erau cele de astăzi, căci se obțineau din rășina unor arbori între timp dispăruți.
Și, uite, ca să mă ierți că am început cu mirosuri din alte epoci, rele pentru noi, îți trimit, pentru ilustrarea interviului, fotografii făcute de mine, cu trandafiri plantați cu propria mână. Sunt însă soiuri noi, pe care le comand pe internet de la horticultori care se întrec în a obține soiuri inovative. De plăcere și pentru a-și vinde marfa. Ce pot să îți spun e că fiecare miroase altfel.
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Cum putem surprinde mirosurile prin vocabularul avut la îndemână?
Ignorăm, în clasificarea de care vorbeam, o paletă întreagă de mirosuri care nu sunt nici frumoase, nici tocmai rele. Limbile pământului se dovedesc destul de neputincioase și vagi în a le descrie pe acestea. Dacă socotim că e o convenție culturală ce miroase frumos și ce miroase urât, e o neputință omenească, foarte interesantă din punct de vedere antropologic, să descrii cum miroase ce nu miroase nici frumos, nici urât. Salvatoare, deși nu prea, sunt comparațiile cu lucruri și realități deja mirosite. Personajul lui Süskind din Parfumul, Jean-Baptiste Grenouille, cel născut cu harul de a simți şi de a memora toate mirosurile pământului, reușește, după ce mai înainte nu distilase decât esențe florale, să smulgă lumii un miros a cărui existență nici n-am bănui-o. Mirosul de clanță de ușă. Dacă ar fi avut zece mii de uși, ar fi putut obține, gândește naratorul din roman, esența absolută a aromei de clanță de ușă, atât de puternică încât, cu ea sub nas, oricine ar fi avut iluzia originalului. O lume pe care o știm inodoră își dezvăluie aroma. Dar cum ai povesti că miroase clanța de ușă?
O altă clasificare împarte mirosurile într-o opoziție în aparență evidentă: mirosuri naturale și mirosuri artificiale. E relativă, totuși. Omul se străduiește să condenseze natura. Uleiurile naturale, volatile sau esențiale, cum mai sunt ele numite, care intră în compoziția parfumurilor – esențele pe care le distilează cu migală personajul din Parfumul lui Süskind – nu sunt deloc naturale. Chiar dacă provin din natură, ele sunt un concentrat de natură făcut de om, prin urmare artificiale, în dublul sens al cuvântului, căci parfumeria e o artă, iar artificial înseamnă și făcut cu artă...
Are Celălalt un miros diferit de al nostru? Cu alte cuvinte, miros europenii diferit de alte popoare?
Celălalt a fost temut și demonizat. Mirosul e un indice important al diferenței și, de aici, credința că străinul pute. O întâlnim, exprimată în diverse forme, de la legendele din folclorul românesc despre evreul care miroase a usturoi (pentru a alege un exemplu pe care Andrei Oișteanu îl decriptează și demontează foarte convingător în studiul lui despre evreul imaginar) până la prejudecata contemporană că negrii se nasc cu un miros al lor, care nu poate fi nicicum spălat. Revin la ce am spus mai înainte. Opoziția nu lasă loc nuanțelor intermediare. Opoziția extremelor împarte lumea, printr-un mecanism cultural vechi și automat, în noi și ceilalți, în lumea noastră și lumea lor. Mirosul e unul dintre semnele neplăcute ale celuilalt. Ce se spune despre celălalt nu conține adevăruri despre celălalt, ci o poveste, decriptabilă antropologic și cultural, despre cel care spune ce spune.
Și, totuși... e posibil ca europenii să miroasă altfel. Dar nu pentru că s-au născut cu alt miros sau corpul lor are altă alcătuire biologică, ci pentru că preferă, pentru a-și ascunde mirosul natural al corpului, anumite parfumuri, după canoanele și normele vieții și epocii lor.
Locurile prin care ai umblat și-au lăsat o amprentă olfactivă asupra ta?
Sunt mai degrabă un personaj vizual. Îmi amintesc în primul rând imagini sau stări. Dar îmi amintesc, fără a le putea descrie prea bine, mirosuri care compun pentru mine un fel de album olfactiv. Mirosurile acestea se trezesc din când în când la viață din cotloanele creierului odată cu amintirile vizuale, fără a fi prezente și în realitatea imediată. Îmi place, din copilărie, mirosul de leuștean proaspăt. Creștea în grădină și îl rupeam doar pentru a-l mirosi. Îmi amintesc, tot din copilărie, mirosul frunzelor jilave arse primăvara, în grădină, de bunica. Făcea mormane și le aprindea. Miroseau într-un fel anume, pe care nu îl pot povesti cu precizie. Probabil că de mirosul de pâine coaptă la cuptor sau de cel de pască proaspătă ne amintim mulți. Nu evoc deocamdată mirosuri de mâncare, mă trimit instantaneu la gust. Deși reciproca e și ea valabilă.
Dintr-o călătorie în Castilia țin minte mirosul de pământ al câmpurilor de primăvară timpurie, neînflorite. Îmi amintesc mirosul unei peșteri văzute când am mers cu școala, pe la vreo opt sau nouă ani. Dintr-o călătorie în Portugalia mi-a rămas aroma unui incendiu al unei păduri de eucalipt. Îmi place mirosul de după ploaie, în orice țară ar cădea ploaia. Îmi place mirosul iezilor de capră. E tot o chestiune din copilărie, când mă jucam cu ei.
Îmi plac mirosurile trandafirilor. Nu și parfumurile care amintesc de trandafiri. Din lumea mirosurilor artificiale rețin intens mirosul de aracet. Apoi, pe cel de acuarele, de pe vremea când făceam desen la școală. Îmi amintesc intens mirosul casei unui prieten: surprinzător, la ani distanță, pentru mine unele case miros la fel. Țin minte foarte clar mirosul, nici frumos, nici urât, dar foarte individual, al unui câine pe care l-am găsit aruncat, pui, într-un gard de tuia.
Călătoriile le asociez mai mult cu imagini, dar și cu gusturi din gastronomia locală. Mâncărurile sunt inseparabile de mirosul lor... Mai pot evoca în mintea mea, tot fără a putea reda prea mult în cuvinte, diverse mirosuri de vin roșu, favoritul meu. Și altele, lista e mai lungă, acestea mi-au venit primele.
În fine, doar pentru a nu mă lungi prea mult, pentru că m-ai întrebat de călătorii: de câte ori am ocazia, în călătoriile mele merg la piață, deși la București fac asta rar. Nu piața urbană, despre care am scris și unde petrec oricum mult timp. Ci piața de produse. Îmi amintesc acum, când scriu, de piața de la Buzău, de cea din Vic, Spania, de una din Germania de Nord, Norden... De cea din Valencia. Și când scriu numele locului, fiecare nume miroase distinct, fiecare loc poartă o amprentă olfactivă ce se ițește din creier. Din nou, simplificator. Nici un loc nu miroase doar într-un singur fel. Închei lista aceasta provizorie cu mirosul deltei la Sfântul Gheorghe, vara. Pentru mine e miros de lene bună și de libertate. De regăsire.
Care este mirosul/ parfumul la care te întorci ca acasă?
Banal. Cel de cafea bună. Dar ce banal plăcut!
Ai făcut muncă de teren în Grecia? A ce miroase Grecia?
Uite, m-ai încuiat! De când am citit întrebarea și până când scriu acest răspuns (a durat ceva, te rog să mă ierți!), m-am tot gândit cum miroase pentru mine cercetarea de teren de acolo. Doar știi cât de mult îmi plac satele de munte ale aromânilor din Grecia! De fapt, nu le pot reduce la un miros. Îmi vin în minte câteva arome de la Metsovo, pe care aromânii îl numesc Aminciu. Mirosul unor nopți de mai de la Kallarites, sau Călarli, pe muntele Tzumerca. De la prima cercetare de teren din Grecia, acum șapte ani, îmi amintesc mirosul unei cabane și cel al zăpezii de la lacurile Prespa, miros amestecat cu cel de stuf. Erau acolo și pelicanii moțați, care vara sunt în Delta Dunării, în Meleaua mare. Dar vezi, fug către vizual...
Și alte mirosuri îmi vin în minte din Grecia. Niciunul nu rezumă esențial experiența mea acolo, deși toate se leagă de ea. De fapt, mă bucur că nu îți pot da un răspuns. Dacă ar fi doar unul... Ei bine, dacă ar fi doar unul, nu m-aș simți antropolog!
Este mirosul un instrument cu care ar lucra antropologul? Ce i-ar aduce în plus, comparat cu celelalte simțuri?
Dacă e vorba să dau o bibliografie minimală și interesantă, atunci o referință clasică și obligatorie e eseul „The Sociology of Odors” de Gale Peter Largey și David Rodney Watson (1972). Un punct de început pentru ceea ce am numi antropologia mirosurilor.
Mirosul e cel mai subtil dintre simțuri, dar și cel care se lasă cel mai greu prins în cuvinte. Formulele chimice îl descriu exact, dar pe acelea antropologii nu prea le înțeleg. De aici dificultatea (dar, desigur, nu și imposibilitatea) de a face o antropologie a mirosului. Antropologul nu exclude însă nimic. Marele lui defect, marea lui calitate. Orice poate deveni interesant, mirosul cu atât mai mult. Doar că mirosul e un instrument dificil. Am citit despre un trib amazonian care clasifică animalele în funcție nu de mărime, nu de agresivitate, ci de miros. Printre comunitățile lumii, aceasta e mai degrabă o mare excepție. Nu mirosul a fost pe primul loc când oamenii au descris și clasificat lumea lor. Apoi, dacă avem imagini și obiecte transmise din vechime, mirosurile altor lumi și altor epoci s-au evaporat de mult, descrise prea puțin și mult prea imprecis, pentru a avea o idee concludentă despre ele. O arheologie culturală olfactivă e, poate, nu imposibilă, dar mereu susceptibilă de a fi foarte aproximativă.
No comments:
Post a Comment