un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Pe un drum pe care nu-l străbatem niciodată până la capăt...
...găsim fragmente din visurile bunicilor și ale părinților noștri, cioburi de dorințe niciodată împlinite, bucăți de vieți trăite după bunul lor plac sau după voia celor din jurul lor. Când ne uităm în sufletul nostru, îi găsim pe ei, cei mai importanți, cei datorită cărora prezentul capătă sens, culoare și parfum. Niciuna dintre plăcerile noastre nu este întâmplătoare; nici parfumul cu care ne dăm nu ni-l alegem la întâmplare, nici condimentul folosit cu predilecție, nici culoarea vinului care însoțește friptura de porc băgată în cuptorul încins etc. În memoria noastră, în straturile ei, stau bine așezate (și uneori deloc ascunse) amintirile cu ei, cu ai noștri. Mirosul de benzină îmi aduce aminte de tata (pot să spun și acum dacă e o benzină de calitate sau nu), mirosul de vișine coapte mă trimite cu gândul la curtea bunicii (plină de tot felul de pomi), iar gustul cremei de vanilie mi-aduce aminte mereu că mama face (și acum) cele mai bune prăjituri din lume (fără exagerare, deși cine nu exagerează când e vorba de mama?). Cât despre mirosul de carte... cred că preferința pentru el li se datorează amândurora, pentru că am crescut într-o casă în care cărțile erau bun de valoare, iar creioanele și penarele erau obiecte care nu se împrumutau nicicum. Nici astăzi nu pot citi cu inima ușoară cărți pe Kindle sau pe tabletă, iar de fiecare dată când o fac, simt o lipsă acută a creionului și a mirosului de hârtie! Pur și simplu îmi lipsește mirosul de hârtie tipărită!
Citeam săptămânile trecute în cartea Martei Petru un dialog între ea și Ștefan Agopian. Și m-am scufundat automat în propiile mele amintiri, pentru că nici la noi în casă nu se gătea șnițel (considerat prea banal, fiind etern prezent în pachetele colegilor de școală), în schimb – culmea! –, cel mai bun creier pané îl gătește tot mama (care știe să dozeze cum trebuie condimentele); cât despre organe – oh! –, și acum îmi plouă în gură de poftă când mi-aduc aminte de limba cu măsline gătită de tanti Wilma, o unguroaică (sic!) căsătorită cu un neamț, nenea Robert, ajunși după război pe meleagurile de la Dunăre.
Trecutul
 |
„M.P.: Eşti un produs cultural şi al cartierului tău de Bucureşti, o mică lume colorată, vie, plină de savori şi mirosuri, după cum o descrii în Scriitor în comunism. În timp ce‑ţi citeam cartea asta, mă gîndeam că mi‑ar plăcea... să beau şi să mănînc cu tine. Deci, eu sînt la Cluj, tu la București, invită‑mă, te rog, vă rog, pe Cristina şi pe tine, la masă la voi. (Promit să mă port la masă mai bine decît personajele tale...) Şt.A.: Eşti oricînd bine‑venită, ştii asta. E totuşi o problemă: noi, regăţenii, mîncăm adesea organe, creier, ficat, rinichi, fudulii... Şi ardelenii strîmbă din nas la chestiile astea. Sigur, pot să‑ţi fac un şniţel vienez şi terminăm discuţia. Cu toate că eu aş prefera rinichi prăjiţi în unt cu sos de vin. Dar, hai să rămînem la şniţel: îl fac mai bine decît cel pe care l‑am mîncat într‑un celebru restaurant din Viena.” (Marta Petreu, Domni și doamne, Editura Polirom, 2020) |
Am visat că....
E sănătos când reușești să te scufunzi în apele propriilor tale străfunduri și să te oglindești în astfel de dorințe. Visurile noastre cele mai intime sunt în noi înșine, bine ascunse, și le lăsăm moștenire celor ce vin după noi (pe cale genetică). De aceea împărțim cu ai noștri aceeași tartă cu cremă de vanilie și fructe tăiate felii, gătim masa de sărbătoare cu aceeași fervoare și gândindu-ne la poziția cât mai exactă pe masă a farfuriilor, carafei de vin și a paharelor de cristal. Niciodată nu ne vom sătura de ceea ce suntem cu adevărat; niciodată nu vom înceta să căutăm refugiul în propriile noastre amintiri, de aceea e foarte important ce amintiri le „construim” alor noștri urmași. De noi depinde cum își vor aminti ei și cât de frumos sau bine vor trăi prezentul continuu.
|
„Una se pregătea să prăznuiască Învierea Domnului. Așa că de la prima oră a început să așeze pe masa de lemn farfurii cu hribi calitatea I (pentru care italienii le dau românilor 30 de lei per kilogram, plata la negru, în munții Banatului), iuțari copți pe plită deasupra cărora presărase atent brânză de capră sălbatică afumată în scoarță de brad și usturoi cât pentru echipa națională de fotbal, ouă de prepeliță (toate donate!) aranjate cu grijă printre fire de ceapă sălbatică într-un castron improvizat din scoarță bătrână de stejar, felii de măr uscate în toamnă la fum, miere de albine sălbatice în ghinde uriase, pâine proaspăt scoasă din cuptor cu adaos de mărar, alune și nuci ușor prăjite și bine sărate, o carafă cu apă de izvor și cozonaci uriași cu dulceață de afine. Şi bineînţeles că dintr‑un dovleac scobit şi uscat sclipea rubiniu vinul de mure. După ce a aranjat totul în farfurii aproape suprapuse, ca să nu fie nevoită să se ridice de pe scaun ori de câte ori poftea altceva, a coborât în grădina cu flori şi, acompaniată de bufniţă, recita rugăciuni de pocăinţă şi de mulţumire şi cerea binecuvântarea mesei pascale. În tot acest timp, fără să bănuiască ce soartă l‑ar fi aşteptat în Ardeal sau Muntenia, mielul de Paşti păştea fericit şi ţopăia în spatele tufelor de liliac.” (Moni Stănilă, Țipă cât poți, Editura Polirom, 2020) |
 |
Prezentul
De ceva zile străbat cartierul în căutare de copaci înfloriți. Am trecut prin toate fazele; de la primele magnolii, trecând prin primii pomi în floare, după care au urmat, rând pe rând, liliacul, castanii, salcâmii, pentru ca acum să nu mă mai satur de mirosul de iasomie și cel suav de măceș înflorit. În ultimii ani nici nu mi-am dat seama când am trecut de la prima magnolie înflorită la prima cireașă gustată cu poftă. Prea mare aglomerația cotidiană, prea lungă lista cu urgențe, prea multe griji și prea puțin timp pentru noi. Cred că unul din efectele pozitive ale pandemiei este acesta – întoarcerea către noi și timpul prezent. Mi-am dat seama anul acesta că niciodată n-am stat pe îndelete cu fiica mea să analizăm buruienile crescute prin livezi sau prin grădinile oamenilor, că ea habar n-avea cum arată un iris mov intens și că macul n-are miros, ci doar culoare intensă. Singura ei pasiune constantă de când a învățat să meargă a rămas... să caute păpădii și să le sufle puful. Anul acesta am suflat în multe, multe păpădii, cât să ne răzbunăm pe timpul trecut, de care n-am reușit să ne bucurăm pe îndelete.
Viitorul...
...va fi! Asta e singura certitudine! Ce parfum va avea? Cu ce miros vom asocia timpul prezent? Habar n-am! Dar știu sigur că nu mă voi sătura niciodată de mirosul de verde crud!
 |
 |
 |
 |
 |
 |
No comments:
Post a Comment