PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

ÎN CASELE IDEALE NU MIROASE A FUM...

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

 

 

În casele ideale nu simți miros de  fum. Nu miroase a niciun parfum. Și, totuși, ele mustesc de amintiri.

Mi-am adus aminte, în timp ce citeam Arhitectura fericirii de Alain de Botton, de o altă carte pe care am citit-o absolut din întâmplare acum ceva ani. Albastru pur de Tracy Chevalier, apărută la Polirom într-o primă ediție în 2004. Cumpărasem cartea ca s-o fac cadou și o alesesem doar pentru că se numea Albastru pur (culoarea fiind preferata mea din toată gama coloristică). S-a întâmplat ceva și cartea a rămas la mine, n-a mai ajuns la destinatar. N-am citit-o decât după ceva timp, curioasă de conținut, dacă tot a fost să fie a mea. Nu citisem nimic scris de celebra Tracy Chevalier și habar n-aveam la ce să mă aștept. La prima răsfoire mi-am zis că nu e chiar rea. Am avut parte de o lectură surprinzătoare din toate punctele de vedere, îmbinarea dintre roman istoric și saga contemporană fiind una foarte bine croită în jurul personajelor principale, două femei din două epoci total diferite, ale căror destine sunt reunite într-un singur loc: casa fără horn. Până la acel moment habar n-aveam că în unele țări nordice a existat tradiția construirii unor case fără horn, deși bucătăria era camera principală (adeseori și singura); scriitoarea cred că a fost și ea mirată când a aflat prima oară de existența unor astfel de case, altfel nu se explică acribia cu care descrie construcția în sine, dar și viața oamenilor care trăiesc înr-o astfel de locuință. Acasă scapă de tot sentimentalismul aferent cuvântului în sine, locuința pierde din căldura și familiaritatea unui spațiu în care să revii mereu cu gândul că acolo este singurul loc în care te simți ca acasă. Soba în jurul căreia se organizează viața familiei este așezată în centrul încăperii, astfel încât nu mai putem vorbi decât de porțiuni din cameră destinate unor activități specifice; e ca și cum te-ai roti în jurul acelor de ceasornic de-a lungul unei zile; la primele ore ale dimineții ești cu fața spre ușă, aștepți să răsară soarele și să te încălzești cât poți, în timp ce bagi primele lemne pe foc; după aceea, mai faci câțiva pași și pregătești micul-dejun și tot așa. Iar seara se închide cercul, pentru că ajungi să dormi aproape de ușă, deci de locul de unde a doua zi începe din nou viața.

Rămâi cu gândul la construcția în sine a casei, din piatră, care nu se încălzește oricâte straturi de blănuri ai pune pe pereți, pentru că izolarea n-are cum să aibă loc; nu există lemn care să dea căldură locului, să încurajeze oamenii să se veselească. Nu există loc pe unde să iasă fumul, deci acesta invadează plămânii și ochii oamenilor, dar și hainele și blănurile de pe pereți. Deci, practic vorbim de o casă afumată la propriu. Cum devine posibilă viața în astfel de condiții? Ce sens mai are cuvântul aerisire când în iernile lungi și grele nu vrei să deschizi nicicum ușa, pentru că așa ar dispărea și ultimul strop de căldură? Cât de sănătoși putea fi oamenii aceia, țărani care muceau din greu la pădure sau la câmp și care n-aveau timp nicicum să se gândească la schimbare. S-au născut și vor muri într-o astfel de casă. Cum de s-a ajuns la o astfel de construcție? Evident că din rațiuni economice – materialele erau puține și costau enorm, iar țăranii n-aveau nici bani, dar nici timp pentru îmbunătățiri.

 

„– Bien sûr, ma cousine. Și m-am gândit la ce-ai putea dori să vezi. Lucruri legate de familie. Există un loc unde a fost cândva o moară, proprietatea familiei Tournier. Și mai e un restaurant, acum o pizzerie ținută de italieni, care a fost cândva, în secolul al nouăsprezecelea, un han ținut de un Tournier. Mai e o fermă, cam la un kilometru distanță de Moutier, spre Grand Val. Nu suntem siguri că e chiar o fermă Tournier, dar așa zice tradiția familiei. Oricum, este un loc interesant, pentru că are un horn vechi. Din câte se pare, a fost una din primele case cu horn din vale.
– N-au toate casele hornuri?
– Acuma da, însă în vechime era ceva neobișnuit. Nici una dintre fermele din regiune nu avea hornuri.
– Și ce se înrâmpla cu fumul?
– Exista un tavan fals, iar fumul se strângea între acel tavan și acoperiș. Fermierii își atârnau acolo carnea la uscat.
Suna îngrozitor.
– Dar casa nu era afumată? Și murdară?
Jacob chicoti.
– Probabil. Există o fermă fără horn chiar la Grand Val. Am fost înăuntru și vatra cu tavanul de deasupra focului sunt complet înnegrite de funingine. Însă ferma Tournier, dacă e într-adevăr o fermă Tournier, nu e așa. Acolo există un fel de horn.
– Când a fost construită?
– În secolul al șaptesprezecelea, cred. Poate la sfârșitul secolului al șaisprezecelea. Mă refer la horn. În rest, ferma a fost reconstruită de câteva ori, însă hornul s-a păstrat. De fapt, societatea istorică locală a cumpărat ferma acum câțiva ani.”

(Tracy Chevalier, Albastru pur, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom”, traducere și note de Fraga Cusin, 2004)

 

Prin 2010 sau 2011 am mers în vizită la o colegă de serviciu. Căsătorită recent, se mutase în apartamentul soțului, gurmand și mare amator de mâncăruri tradiționale românești, mai cu seamă de sarmale și fasole cu ciolan. Ea i-ar fi gătit și astfel de feluri de mâncare, dar exista un impediment major – bucătăria n-avea ușă (cine locuise acolo înainte s-a gândit să o transforme într-un open space). Țin minte și acum cum îmi povestea cu umor că, după ce a încercat să-și dovedească calitățile de bună gospodină gătind celebrele sarmale, a trebuit să aerisească apartamentul câteva zile la rând, riscând chiar și o văruire ad-hoc, pentru că nu scăpau și pace de mirosul de mâncare. Și cred că nu doar cartea lui Botton mi-a adus aminte și de cartea lui Tracy Chevalier, dar și de colega mea, ci mai ales vremurile „pandemice” pe care le trăim vrem, nu-vrem. Dacă în ultimii ani a existat o frenezie de nestăpânit pentru transformarea oricărui spațiu (casnic sau nu) în open space, desființând uși și orice alte delimitări, iată că acum se pune din nou accentul pe delimitare, pe separare, pe distanțare. Mai mult ca sigur că va urma o regândire nu doar de ordin arhitectonic a tot ceea ce înseamnă spațiu urban, și nouă nu ne rămâne decât să analizăm capacitatea de adaptare a oamenilor la noile reguli și constrângeri. Se prea poate ca și tradiția și întoarcerea la vechile canoane să aibă un cuvânt greu de spus în tot acest proces. Vom trăi și vom vedea!

 

PS: Eu am ediția din 2004, cea cu copertă într-o nuanță de albatru superbă și cu un detaliu din Sfânta Fecioară a lui Antonello de Messina. O copertă foarte potrivită conținutului și pe placul meu.