PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

„– Cine ți l-a luat? – Erau doi oameni, mi s-au părut înalți. I-aș recunoaște după miros. – Înalți? După miros? se arătă interesat Iacob. – Da, îmi dau seama de unde vine vocea unui om și după asta hotărăsc cât e de înalt, iar ei vorbeau atunci, deși nu distingeam cuvintele, știu eu, poate greacă? Și-apoi, fiecare om miroase în felul lui unic. Ca plantele. Într-un fel miroase iarba, în altul fiecare floare, în altul fiecare tip de copac, sau tufiș, sau palmier. Mie mi s-a deschis încă un nas, în locul ochilor, și recunosc omul după miros. De pildă dumneata, stăpâne, miroși dimineața a proaspăt și curat, cum numai Zahra mea mai mirosea, și asta îmi face bine, pe urmă la prânz, după ce umbli cu prafurile tale, se adaugă niște mirosuri înțepătoare care uneori mă fac să strănut, iar seara mai pui la asta și un miros dulceag de vin. Iar căpitanul miroase a piele de capră argăsită. – Și afurisitul nostru de băiat? – Eli miroasea până acum a smochine verzi și a praf. De când e pe corabie, a crescut dintr-odată, miroase a sudoare și a stafide. – Mănâncă struguri stafidiți de la mine în fiecare zi, pușlamaua. Și Iona? – La Iona nu simt miros. În schimb îi vibrează vocea chiar când șoptește, chiar când tace. Îl recunosc după duruitul ăsta ca de căruță care merge pe pietre mici sau pe scoici.” („După miros”, în Prevestirea de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2020)

Mă tot gândeam ce-o să scriu pentru Osmé – The Perfume Review. Am avut o săptămână lipsită de evenimente, deloc bântuită de parfumuri și mirosuri care să-mi rămână în memorie. O săptămână fadă, cum s-ar spune. Se întâmplă să am parte și de astfel de răgazuri, semn că aveam nevoie de o retragere din planul social, poate și pentru că nu mi-a plăcut deloc ce s-a întâmplat după ridicarea stării de urgență și înlocuirea acesteia cu una de alertă maximă.

Pe de altă parte, primăvara e pe final, iar din explozia de flori și mirosuri au mai rămas doar cele ale iasomiei, caprifoiului, iar teiul încă n-a înflorit. Îmi place în continuare să aștept să-mi iasă în cale tufele de iasomiei sau cele de caprifoi, am câteva foarte frumoase și bogate pe strada unde locuiesc, dar în ultima săptămână nu mi-au mai fost de-ajuns. Mirosul de steril și de aseptic tinde să acopere tot ceea ce se numește parfum al naturii, ceea ce nu mi se pare nici firesc, nici de acceptat. E peste puterea mea de înțelegere de ce trebuie să ne descotorosim de toate bunele noastre obiceiuri de până acum, de aceea prefer și retragerea, în locul unei capitulări totale. Să mă dau cu un strop de parfum zilnic face parte din rutina cotidiană, cum la fel e bucuria de a mirosi florile și plantele specifice anotimpului. Sunt două dintre micile mele bucurii cotidiene de care mă agăț, în încercare (parțial nereușită) de a-mi construi o zonă de confort psihic, un fel de tampon între mine și restul lumii.

Mă resemnasem deja că n-o să am ce scrie săptămâna aceasta pentru rubrica pe care mi-a oferit-o cu atâta generozitate Claudiu, când îmi cade sub ochi citatul cu care am început. Știu că nu e recomandat să începi cu un citat, dar e mult prea plin de frumos și de sensibilitate, ca să fi început clasic. Un roman abia apărut, pe care am ținut să-l citesc în mod expres (de regulă nu citesc imediat noile apariții, din rațiuni ce nu țin să fie expuse aici), și nu m-am înșelat deloc.

Bucuria de a citi povești după povești, căci așa e construit romanul – dintr-o succesiune de mici povești care compun marea poveste –, și de a vedea cum personajele prind viață de la o întâmplare la alta este incomparabilă. Un roman despre care voi scrie pe îndelete curând, dar până atunci mă bucur de capacitatea Ioanei Pârvulescu de a construi imagini senzoriale unice, de a aduce laolaltă simțuri de care noi ne folosim mai puțin, de a colora pagini din trecutul comun al oamenilor cam la fel cum o face pictorul. Cuvintele capătă culoare și miros atunci când sunt așternute pe pagină de Ioana Pârvulescu, de aceea te trezești că respiri odată cu Iona, că vrei să-i fii ghid orbului și că-ți dorești să înțelegi cum devine cu putință să separi din aerul sărat mirosuri atât de diferite și de încărcate.

Mirosurile, pentru oamenii din cele mai vechi timpuri, erau purtătoare de istorii, deveneau semne evidente ale unei personalități sau alteia, însoțeau ceasurile de sărbătoare și anulau o parte din tristețile inevitabile. Mirosuri de crud, uscat, de animal sau de plantă sălbatică, toate intră într-un amestec unic care însoțește omul de-a lungul vieții.

Este ceva de care mi-am dat seama citind Prevestirea: unii dintre noi nu mai reușim să deosebim oamenii după cum miros. Pentru că folosesc același parfum, pentru că-și spală rufele cu același balsam sau pentru că mănâncă la fel de condimentat (și la fel de pline de E-uri sunt alimentele cu care gătesc). Un pic diferit stă situația dacă mergem în afara orașelor, acolo unde casele sunt distanțate unele de celelalte, unde naturii îi dăm voie să-și facă de cap. Numai că aceste locuri sunt din ce în ce mai greu de găsit (și aproape imposibil de păstrat în sălbăticia lor naturală). Refacerea unor astfel de spații, fie și la nivel imaginar, devine un act temerar și de aceea cu atât mai prețios când e cuprins în pagini de roman.

Ca să închid cercul, revin în punctul inițial, adică la pasajul scris de Ioana Pârvulescu. Citindu-l, mi-am adus aminte că fiica mea a refuzat de câteva ori să poarte anumite lucruri, pentru că nu miroseau a „mama”, semn că în memoria ei olfactivă asocierile se făcuseră deja, în baza unei experiențe îndelung întreținute. De altfel, se știe că atunci când vrei să rupi cu totul o relație cu cineva, nu contează cât de apropiat ți-a fost, începi cu eliminarea mirosurilor; de aceea unii se apucă de curățenie brusc, alții aruncă toate hainele care au aparținut persoanei respective etc. De asemenea, la moartea cuiva drag păstrăm ca semn al prețuirii o batistă sau un obiect de îmbrăcăminte îmbibat cu mirosuri specifice. De aici și până la scoaterea la licitație pentru sume fabuloase a unor  tricouri pline de transpirație purtate de nu știu ce jucători faimoși de basket sau fotbal n-au fost prea mulți pași, dar despre asta vorbim altădată.