PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

VALOAREA MEMORIEI OLFACTIVE

ȚIE CE AMINTIRI ÎȚI VIN PRIMELE ÎN MINTE?

 

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

 

Citesc (mai am puțin și o termin de lecturat) Capitolul lipsă. Dragoste și dramă în România interbelică de Miriam Yahil-Wax. Un volum aparte, de recuperare a trecutului, o punere cap la cap a unor memorii de familie, despre care voi mai vorbi. În încercarea de a afla câte ceva despre istoria comună a părinților ei, Miriam Yahil-Wax, autoarea cărții, face un efort de recuperare și scoatere la lumină a unor întâmplări și fapte care capătă importanță personală, tocmai pentru că în centrul lor stă tatăl ei. Moni e un personaj în sine, despre care fiica nu știe foarte multe, din rațiuni diverse: istoria potrivnică și moartea acestuia înainte ca fata să aibă timp să-l întrebe despre toate cele ce le voia știute. Ce e interesant și frapant cu privire la mărturiile pe care le culege fiica în periplul prin istoria familiei sale ține de felul cum se combină mărturiile vizuale cu cele senzoriale. Olfactivul capătă rol primordial și aproape că nu există mărturie culeasă de fiică de la membrii familiei sau de la prietenii acesteia care să nu aibă legătură cu mirosul. Semn că apelul la acest simț se face din inerție, nu pentru că ar fi vreo obligație de moment. Fiica nu le cere în mod expres să-i spună cum mirosea în nu știu ce colț de prăvălie, dau un exemplu la întâmplare.  

 

„𝑈𝑛 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠 𝑝𝑙𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑛𝑒 𝑎𝑓𝑢𝑚𝑎𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑖 𝑢𝑚𝑝𝑙𝑒 𝑛𝑎̆𝑟𝑖𝑙𝑒. 𝑁𝑢 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑠𝑒 𝑛𝑖𝑚𝑖𝑐 𝑖̂𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑎 𝑧𝑖, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑚𝑎̆𝑐𝑎𝑟 𝑢𝑛 𝑠𝑎𝑛𝑑𝑣𝑖𝑐𝑖 𝑖̂𝑛 𝑡𝑟𝑒𝑛, 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑟𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑠𝑎̆ 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑠𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑡̗𝑖 𝑐𝑒𝑖 𝑐𝑎̂𝑡̗𝑖𝑣𝑎 𝑙𝑒𝑖 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑖 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑖̂𝑛 𝑏𝑢𝑧𝑢𝑛𝑎𝑟. 𝐶𝑎̂𝑡 𝑑𝑒 𝑛𝑒𝑠𝑎̆𝑏𝑢𝑖𝑡 𝑓𝑢𝑠𝑒𝑠𝑒 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑖̂𝑖 𝑝𝑙𝑎̆𝑡𝑖𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑟𝑖𝑎 𝑝𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒𝑎𝑔𝑎 𝑙𝑢𝑛𝑎̆! 𝐼𝑚𝑒𝑑𝑖𝑎𝑡 𝑐𝑒 𝑣𝑎 𝑠𝑖𝑚𝑡̗𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑖 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑎𝑐𝑡𝑎 𝑖̂𝑛 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎𝑛𝑡̗𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑎𝑛𝑔𝑎𝑗𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑎̆𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝐼𝑎𝑠̗𝑖 𝑜 𝑣𝑎 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑠̧𝑖 𝑒𝑖 𝑖̂𝑖 𝑣𝑜𝑟 𝑡𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡𝑒, 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑐𝑎 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟, 𝑠𝑎𝑙𝑎𝑟𝑖𝑢𝑙 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖-𝑙 𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑎𝑢. 𝑇𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆-𝑠̧𝑖 𝑐𝑒𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠𝑐𝑢𝑧𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑙𝑒𝑐𝑎𝑠𝑒 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑖̂𝑖 𝑎𝑛𝑢𝑛𝑡̗𝑒 𝑠̧𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑠𝑢𝑔𝑒𝑟𝑒𝑧𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑠̗𝑡𝑖𝑒 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑣𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑜𝑎𝑟𝑐𝑒. 𝑂 𝑚𝑒𝑙𝑜𝑑𝑖𝑒 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐𝑢𝑡𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑎𝑢𝑑𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑑𝑖𝑟𝑒𝑐𝑡̗𝑖𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑖𝑛𝑒 𝑠̧𝑖 𝑚𝑖𝑟𝑜𝑠𝑢𝑙 𝑎𝑝𝑒𝑡𝑖𝑠𝑎𝑛𝑡. 𝑈𝑛 𝑡𝑎𝑟𝑎𝑓 𝑑𝑒 𝑡̗𝑖𝑔𝑎𝑛𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑜 𝑐𝑟𝑎̂𝑠̗𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑒 𝑡𝑟𝑜𝑡𝑢𝑎𝑟. 𝑂 𝑣𝑖𝑜𝑎𝑟𝑎̆, 𝑜 𝑐ℎ𝑖𝑡𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝑜 𝑐𝑎̂𝑛𝑡𝑎̆𝑟𝑒𝑎𝑡̗𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑢𝑛 𝑑𝑒𝑐𝑜𝑙𝑡𝑒𝑢 𝑔𝑒𝑛𝑒𝑟𝑜𝑠. 𝑀𝑜𝑛𝑖 𝑠𝑒 𝑎𝑑𝑎̆𝑝𝑜𝑠𝑡𝑒𝑠̗𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑝𝑖𝑒𝑟𝑒, 𝑖̂𝑠̗𝑖 𝑟𝑎̆𝑠𝑢𝑐𝑒𝑠̗𝑡𝑒 𝑜 𝑡̗𝑖𝑔𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝑎𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡𝑎̆.” (p. 30)    

 

E un semn și de educație aici, dar și de deschidere. În perioada interbelică, timpul evocărilor din carte, oamenii n-aveau timp prea mult (nu știu de ce, am vaga senzație că unii contemporani au impresia că atunci totul era lapte și miere și că oamenii o duceau dintr-o petrecere în alta) pentru ei, dar cu toate acestea propria lor persoană nu le era deloc indiferentă. De aceea și apelul la toate simțurile era unul constant și asimilat unei educații timpurii. Copiii erau învățați să cunoască mediul social și înconjurător, din care făceau parte, cu ajutorul văzului, dar și al mirosului și gustului. Vizitele la piață sau în locuri sălbatice făceau parte din rutina cotidiană; mă gândesc acum la cei din clasele sociale de mijloc sau de la vârful societății, pentru că la cei din clasele de jos cunoașterea se făcea aproape exclusiv prin intermediul simțurilor. Mirosul era des invocat și ajuta la creionarea unui tablou complet al realității cotidiene, de aceea pe mulți nu-i speriau spațiile noi și locurile în care ajungeau întâmplător. Prospectarea noului se făceau cu ajutorul mirosului, dar și al pipăitului, de aceea și mărturiile aveau personalitate, erau unice. E impresionantă bogăția de detalii și felul cum se combină sonoritățile străzii cu parfumul oamenilor, cum culoarea devine estompată, întocmai ca într-o fotografie sepia.    

 

„𝑈𝑛 𝑡̗𝑎̆𝑟𝑎𝑛 𝑑𝑒𝑠𝑐𝑢𝑙𝑡̗ 𝑙𝑒 𝑜𝑓𝑒𝑟𝑎̆ 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑏𝑟𝑎̂𝑛𝑧𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑣𝑒𝑙𝑖𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑓𝑟𝑢𝑛𝑧𝑒 𝑣𝑒𝑟𝑧𝑖. 𝑈𝑛 𝑛𝑒𝑔𝑢𝑠𝑡𝑜𝑟 𝑏𝑢𝑙𝑔𝑎𝑟 𝑖̂𝑛𝑡𝑖𝑛𝑑𝑒 𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑒𝑖 𝑢𝑛 𝑐𝑜𝑠̗ 𝑐𝑢 𝑙𝑒𝑔𝑢𝑚𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑒𝑡𝑒. 𝐹𝑒𝑚𝑒𝑖 𝑒𝑙𝑒𝑔𝑎𝑛𝑡𝑒 𝑐𝑢 𝑝𝑎̆𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑓𝑟𝑢𝑚𝑜𝑎𝑠𝑒 𝑠̧𝑖 𝑏𝑎̆𝑟𝑏𝑎𝑡̗𝑖 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑠𝑡𝑢𝑚𝑒 𝑑𝑒 𝑣𝑎𝑟𝑎̆ 𝑢𝑚𝑝𝑙𝑢 𝑡𝑟𝑜𝑡𝑢𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒. 𝑂𝑓𝑖𝑡̗𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑖̂𝑖 𝑖̂𝑚𝑝𝑖𝑛𝑔 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑡̗𝑎̆𝑟𝑎𝑛𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑟𝑎 𝑖̂𝑛 𝑚𝑎𝑔𝑎𝑧𝑖𝑛𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡𝑒𝑠𝑒 𝑎𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝐷𝑟𝑎𝑔𝑜𝑚𝑖𝑟 𝑁𝑖𝑐𝑜𝑙𝑒𝑠𝑐𝑢. 𝑃𝑒 𝑟𝑎𝑓𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑠𝑡𝑎𝑢 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎̆𝑟𝑢𝑟𝑖 𝑟𝑎𝑓𝑖𝑛𝑎𝑡𝑒, 𝑐𝑎𝑣𝑖𝑎𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑀𝑎𝑛𝑐𝑖𝑢𝑟𝑖𝑎 𝑎𝑓𝑙𝑎̂𝑛𝑑𝑢-𝑠𝑒 𝑙𝑎̂𝑛𝑔𝑎̆ 𝑐𝑒𝑎𝑖𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑖𝑛𝑑𝑖𝑒𝑛𝑒 𝑠̧𝑖 𝑝𝑜𝑟𝑡𝑜𝑐𝑎𝑙𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝐽𝑎𝑓𝑓𝑎. «𝐶𝑒𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑛𝑢 𝑖̂𝑖 𝑏𝑎𝑔𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑠𝑒𝑎𝑚𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑐𝑒𝑖 𝑠𝑙𝑎𝑏𝑖», 𝑟𝑒𝑚𝑎𝑟𝑐𝑎̆ 𝑀𝑜𝑛𝑖 𝑐𝑢 𝑎𝑚𝑎̆𝑟𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒.” (p. 54)    

 

Dincolo de fascinația pentru aceste memorii, bogate în substanță, se găsește și o ușoară invidie. Câți dintre noi mai putem astăzi zugrăvi în cuvinte astfel de portrete? Câți dintre noi mai suntem capabili să stârnim pofte olfactive atunci când evocăm lumi și persoane diferite? Câți dintre noi mai putem să ne păstrăm simțurile treze, astfel încât cunoașterea să fie întregitoare și fidelă subiectului? Mi-ar plăcea să evoc timpuri trecute sub o astfel de formă, dar mă gândesc că tocmai aici stă diferența dintre un scriitor și un consumator de literatură: primul încă mai poate invoca simțurile, pe toate, fără părtinire!