Despre plăcerile pure ale mirosului — Platon

Platon, Philebos (51a-e), traducere de Andrei Cornea
în Platon, Opere VII, Editura Științifică, București, 1993

 

SOCRATE: [...] Eu nu prea dau crezare celor care afirmă că toate plăcerile reprezintă o încetare a suferințelor, ci, cum spuneam, mă servesc de mărturia acestor oa­meni spre a arăta că unele plăceri sînt părelnice, în fapt ele neexistând, că altele se înfățișează mari și multe, dar sînt împletite cu suferințe și cu încetarea unor foarte mari chinuri trupești și sufletești.

PROTARCHOS: Dar care sînt plăcerile adevărate, Socrate, dacă cineva ar cugeta problema cum trebuie?

SOCRATE: Sînt cele legate de culorile socotite frumoase, de forme, de majoritatea mirosurilor, de sunete; lipsa acestora nu e resimțită, nici nu-i dureroasă, iar prezența lor ne umple de senzații plăcute și pure de amestecul durerii.

PROTARCHOS: Cum să înțelegem, Socrate, așa ceva?

SOCRATE: Așa deodată, nu e chiar limpede ce spun; tre­buie deci explicat. Încerc să explic frumusețea formelor, nu așa cum o văd cei mulți, referindu-se la nis­caiva vietăți sau picturi, ci am în vedere linia dreaptă – rațiunea o afirmă – cercul și, pornind de aici, suprafețele și corpurile care apar în urma acțiunii strun­gului, cît și atunci cînd se utilizează linia și echerul, dacă înțelegi. Eu afirm că toate acestea sînt fru­moase, nu în raport cu altceva, precum e cazul altora, ci sînt mereu frumoase prin ele însele și aduc anumite plăceri proprii, fără asemănare cu cele rezultate din scărpinat. În același fel sînt frumoase și culorile şi aduc plăceri. E pe înțeles?

PROTARCHOS: Încerc, Socrate, să înțeleg. Încearcă, totuși, să explici încă și mai clar!

SOCRATE: Afirm că rezonantele sunetelor muzicale, ace­lea blînde, dar și strălucitoare, ce compun o singură și pură melodie, nu sînt frumoase în raport cu altceva, ci că ele însele, prin sine, sînt frumoase și sînt ur­mate de plăceri înrudite cu ele.

PROTARCHOS: Așa este.

SOCRATE: Cînd are de-a face cu mirosurile, neamul acestui fel de plăceri este mai puțin divin. Dar faptul de a nu primi în amestec, cu necesitate, suferințe, îl so­cotesc – în ce fel ar fi și oricînd ne-ar apărea – drept temei al constituirii unui tip de plăceri opus celor avute în vedere mai înainte. Deci, dacă înțelegi, acestea două sînt categoriile de plăceri despre care vor­bim.