PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

CUM AR TREBUI SĂ MIROASĂ SACRUL? (I)

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub  

 

 

 

Spațiile sacre poartă în epicentrul lor urmele trecerii divinului. A cuprinde în esența sa divinul, a cărei parte esențială este de natură diafană, adică de necuprins cu privirea și de nepătruns cu mintea omenească, este o mare încercare pentru ființa omenească, adeseori chiar prilej de sminteală. Și fiindcă am pomenit de sminteală, iată că ajung foarte repede la... smirnă. Smirna și tămâia sunt prezente în orice lăcaș de cult ortodox, încă de la întemeierea Bisericii ca instituție. Cortul de rugăciune și, ulterior, biserica au nevoie de un spațiu păstrat curat și ferit de mizeriile lumii tot timpul. Sfintele taine nu se pot săvârși decât în interiorul unui spațiu sacru, adică purificat, un loc în care mizeria n-are ce căuta, indiferent de ce natură ar fi ea. Mirosul de tămâie arsă este unic, îl recunoști dintr-o mie, fumul pe care-l scoate impregnează până și pereții de piatră și rămâne acolo, strat după strat, sute de ani. Din păcate, în ultimii ani, simt tot mai rar mirosul de tămâie autentică, fără adaosuri, așa cum simt imediat și la mir esențele contrafăcute de parfum. N-o să înțeleg niciodată de unde nevoia de a adăuga mirului esențe de parfum de proastă calitate și fără nicio legătură cu sfințenia. La fel, se simte imediat mirosul de parafină când ard lumânările. Da, e recomandabil să cumperi lumânări din ceară naturală, dar întrebarea e de unde atâta ceară naturală, când până și albinele sunt amenințate cu dispariția ca urmare a instalării unei încălziri globale de care pare că am uitat cu totul.

Se înțelege că în cu totul alt fel miros bisericile catolice – sau cele protestante. După cum altarele și templele de rugăciune asiatice își au mirosurile lor, denumite impropriu „exotice” de către profani. Nu cred să existe cult religios care să nu aibă între canoane și întreținerea și purificarea spațiului de rugăciune. Până și islamiștii, a căror religie e cea mai nouă dintre cele monoteiste, atunci când se roagă, simt nevoia să-și delimiteze spațiul de rugăciune și să-l ferească de intruziunea profanului printr-un minim ritual de curățire – covorașul și spălarea corpului (în special, a unor părți vizibile ale lui, care nu sunt acoperite de haine). Așadar, sacrul are un miros specific, dar indescriptibil, imposibil de cuprins în cuvinte. Evident că se pot folosi cuvinte ca „inefabil”, „imuabil”, „pur”, „sacru” sau altele din această zonă, dar, cu toate acestea, mirosul de sacru este imposibil, din punctul meu de vedere, de cuprins într-o singură definiție. Pentru că vorbim de intervenția raționalității, a rațiunii, care n-are nicio legătură cu sacrul, cu ceea ce se află dincolo de înțelegere.

Subiectul este foarte vast și voi mai reveni asupra lui, nici nu am pregătirea necesară să insist asupra unor elemente de profunzime (e o idee de dialog cu un teolog aici, care merită dezbătută într-o serie de interviuri), dar, în timp ce mă tot gândeam la cum să încep să scriu articolul de față, mi-am adus aminte de trei cărți. Pe toate le am în biblioteca personală și sunt luate în trei perioade distincte ale vieții mele. Prima este Castelul Interior de Sfânta Tereza din Ávila, apărută în 1995 la Editura Ars Longa din Iași. O carte despre care ni s-a povestit la un curs de filosofie din primul an. A fost retipărită recent, într-o altă traducere, la Editura Herald. O carte fundamentală pentru înțelegerea misticismului catolic, o carte care nu te lasă indiferent și din a cărei lectură poți să te hrănești spiritual multă vreme. Spre deosebire de spațiile exterioare nouă, cele în interiorul cărora încercăm să ne lăsăm cuprinși de Sfântul Duh, interiorul ființei umane – acolo unde-și găsesc sălaș atât logosul, cât mai ales erosul, ambele, forme de cunoaștere ale lui Dumnezeu – are nevoie de un alt tip de cunoaștere. Cele șapte rânduri de Locuințe descrise de Sfânta Tereza din Ávila corespund celor șapte trepte ale comuniunii cu Dumnezeu, ale cunoașterii supreme. Pasajul pe care am ales să-l redau este din „Al șaptelea rând de Locuințe” și o să vă dați seama de ce mi-am adus aminte de această carte tocmai în aceste momente:

„Dar, întorcîndu-mă la ce ziceam, să nu se creadă că facultățile spirituale și simțurile și pasiunile se află și ele în această pace; sufletul, da; dar în celelalte Locuințe nu încetează de a exista vremi de război, de chinuri și de osteneli, dar sînt ele astfel aici, încît nu poate sufletul, că nu sînt ele în stare să-l tulbure, să iasă din pacea și locul său. Asta se întîmplă de obicei. Acest centru al sufletului nostru, sau acest spirit, e ceva atît de greu de explicat și chiar de crezut, încît socotesc, surorile mele, dat fiind că nu mai știu cum să mă fac înțeleasă, că trebuie să am grijă să nu vă mai ispitesc cumva să nu credeți ceea ce vă spun, deoarece spunînd că există chinuri și dureri și că sufletul cu toate acestea rămîne în pacea sa, va fi un lucru foarte greu de înțeles. Aș mai vrea doar să fac o comparație au două; mă rog Domnului să fie ele așa încît să pot eu explica ceva cu ajutorul lor; de nu vor fi însă, nu vă îndoiți că am spus totul așa cum e și credeți-mă că știu ce spun. Se află regele în palatul său în timp ce în regatul peste care domnește sînt multe războaie și mari suferințe; dar din astă cauză nu își părăsește el locul unde se află. Tot așa și aici. Chiar dacă în aceste Locuințe sînt multe jivine și fiare veninoase și se aude zgomotul multor bătălii, nimic nu-l va face pe suflet să intre într-o Locuință care să-l facă să plece din locul său; nici zgomotele pe care le aude, chiar de-l fac să sufere, nu-l vor putea face să se tulbure și să i se îndepărteze pacea, deoarece pasiunile sînt de acum învinse, astfel încît le e teamă să intre acolo, pentru că vor fi și mai supuse. Ne doare tot trupul, dar de capul e sănătos, nu ne va durea el pentru că ne doare trupul. Îmi vine să rîd de aste comparații ce nu mă mulțumesc, dar de altele mai bune nu sînt în stare. În rest credeți ce vreți; dar ce v-am spus să știți că e adevărul adevărat.” (p. 196)

A doua carte îi aparține lui Wilhem Dancă și se numește Fascinația sacrului. De la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al II-lea. Am cumpărat-o de la Mânăstirea Carmelitană din județul Bacău, în 2007. E de povestit separat experiența în sine și recunosc că mi-a adus aminte cu plăcere de această perioadă a vieții personale. Revenind la autor, pentru inițiați, Wilhelm Dancă este unul dintre cei mai buni cunoscători ai filosofiei aristotelice pe care i-a dat România până acum, de asemenea, un excelent cunoscător al scrierilor lui Toma de Aquino, profesor universitar, un teolog desăvârșit. Iată cum descrie el prima întâlnire cu Papa Ioana Paul al II-lea, prima dintr-un lung șir (o să vedeți că nu am ales întâmplător pasajul, cuvântul-cheie fiind „lumânări”):

 

„Mă aflam la studii de specializare la Roma și locuiam în colegiul englez. Este obiceiul în acest colegiu ca preoții nou veniți sau cei care pleacă să treacă pe la Sfântul Părinte și să-l salute. În dimineața zilei de 17 decembrie 1992, împreună cu câțiva preoți din colegiu, am pornit spre capela particulară a papei din Vatican, unde am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme. După ce am trecut prin mai multe filtre de polițiști și de gărzi, am fost conduși la capelă. Acolo, în tăcere, așteptam să vină Sfântul Părinte. Cu circa zece minute înainte de ora 7 dimineața, când trebuia să înceapă Liturghia, un om îmbrăcat în alb, cu fața înroșită și odihnită, puțin aplecat de spate, intra pe o ușă din spatele unui vitraliu ce îl lăsa să transpară în culori vii pe Isus Cristos răstignit și care acoperea cu lumina sa toată absida capelei. Cu un foșnet discret, ca o pasăre în zbor, se îndreaptă spre un jilț care se afla în fața altarului. Toți ochii erau ațintiți asupra lui. Se pregătea pentru Liturghie. Într-un minut sau două părea că se află acolo de când lumea. Se ruga, stătea de vorbă cu Dumnezeu, simțeam lucrul acesta, eu care mă aflam la un metru și jumătate de jilțul său. Un moment memorabil: în centrul absidei se afla altarul cu două lumânări aprinse, gata pregătite pentru sfânta Jertfă, de o parte Cristos și de alta Vicarul său.” (p. 327)

Iată cum sacralitatea schimbă dintr-odată locul și atmosfera. Să recunoaștem că de astfel de clipe de grație au parte foarte puțini dintre noi și din ce în ce mai rar în ultima vreme.

Al treilea text este de dată recentă, în sensul că aparține anilor de după 2010, ani foarte diferiți de anteriorii și extrem de agitați, pe alocuri. Cărțile scrise de Horia-Roman Patapievici se numără printre lecturile deloc puține ale acestei decade, așa că nu e deloc întâmplător că mi-am adus aminte de un pasaj din Două eseuri despre paradis și o încheiere, apărută la Editura Humanitas în 2018:

 

„Prin Maria Magdalena, Evanghelia ne sugerează că simțurile, despre care Aristotel spunea că produc în mod natural plăcere, nu sunt de lepădat și au sfințenia lor, care nu e deloc neglijabilă. Să ne amintim că nu dintr-un păcat al simțurilor au căzut primii oameni, ci printr-un act de curiozitate. Curiozitatea este o formă nesățioasă de cunoaștere, o epistemologie gurmandă și, față de proprietatea investigației, plasată excentric. Ca și bârfa, care este înmuierea limbii în sângele aproapelui, curiozitatea este un soi de acedie a cunoașterii, o descumpănire. Nu plăcerea oferită de simțuri i-a pierdut pe primii oameni, ci plăcerea băgăreață și lipsită de castitate a curiozității.” (p. 95)

Dacă ar fi să mă leg doar de ultima parte a citatului, aș aduce în discuție celebra zicală românească „Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala!”, o zicere de care pare că au uitat tot mai mulți dintre semenii noștri. Evident, pasajul este mult mai fertil din punct de vedere hermeneutic și nu vreau să trivializez deloc mesajul scriitorului, așa că nu merg mai departe în această direcție. De remarcat este însă faptul că se vorbește despre simțuri în integralitatea lor, deci implicit și de miros, fără să se facă o ierarhie a acestora, de unde putem deduce că limita dintre sfințenie și viața atinsă de păcat este adeseori încălcată.

Abia acum, când sunt pe cale să închei micul excurs, îmi dau seama că am adus în discuție trei texte care fac referire la relația catolicilor cu Dumnezeu. Poate că nu întâmplător, deși sunt ortodoxă, în ultimii ani am intrat adeseori în biserici catolice, căutând liniștea și reculegerea acolo unde zgomotul lumii nu pătrunde decât cu foarte mare greutate. Este foarte adevărat că populația catolică din România este în scădere în ultimii ani, dar mai știu și că disciplina impusă de ritual contribuie la săvârșirea liniștii ca stare de fapt. În aceste condiții, mi se pare firesc să continui micul excurs revenind la bisericile și mânăstirile ortodoxe, așadar... va urma! 😊