Mirosul morții

„Am înmormântat-o aici, la Atena, unicul lux pe care mi l-a cerut, în loc de testament. «Copilă, acum că mor, îți cer un singur lux: să mă îngropi aici. Nu vreau să mă mai întorc vreodată acolo». (N-a mai rostit niciodată «Epalxeis», deși era locul în care se născuse.) «Fă ce știi și ce poți și cumpără-mi un loc de veci. Altceva nu ți-am cerut până acum. Nici oasele nu vreau să mi se mai întoarcă acolo.» Și așa am cumpărat mormântul, nu unul luxos, desigur, și mă duc s-o vizitez din când în când. Îi duc câte-o floare, câte-o ciocolată, o stropesc un pic și cu parfum – asta o fac într-adins, fiindcă nu mă lăsa cât a trăit, considera că astea sunt răsfățuri păcătoase, «doar o singură dată m-am dat cu parfum», mi-a zis, «când m-am măritat». Acum, o stropesc și, dacă-i dă mâna, atunci să protesteze. Ciocolată îi duc pentru că ăsta a fost visul ei în toți cei patru ani de Ocupație: să mănânce o ciocolată întreagă, numai ea. După Ocupație, inima i s-a amărât rău de tot, și de-atunci n-a mai vrut să pună gura pe ciocolată.” — Pavlos Matesis, Mama câinelui, Editura Kastaniotis, Atena, 1990

 

Gestul eroinei lui Matesis, Raraou, de a stropi cu parfum mormântul mamei sale, este un salt în timp, amintind de practici ancestrale. Moartea a fost întotdeauna asociată cu pierderea suflului vital, cu descompunerea trupului și cu mirosurile grele emanate de cei care au trecut pragul vieții, mergând fie în neființă, fie spre o nouă dimensiune. Parfumul a avut mereu o simbolistică duală: pe de o parte, semn al respirației și al sufletului – invizibil –, el manifestă efemeritatea vieții de aici și mortalitatea înscrisă în gena umană, pe de alta, prin efluviile sale extatice, trimite la incoruptibilitatea și fericirea eternă a ființelor divine.

Egiptenii sunt cei care au oferit expresia deplină a acestei dualități. Divinitățile lor emană cele mai îmbătătoare mirosuri, iar ritualurile pe care oamenii le dedică acestora nu fac decât să confirme și să păstreze aceste miresme în plan mundan – statuile zeilor egipteni sunt unse cu uleiuri parfumate de mai multe ori în timpul zilei, iar regii își manifestă natura divină prin utilizarea celor mai alese esențe parfumate. Nimic mai firesc pentru oameni, asaltați dintotdeauna de spectrul urât mirositor al morții, decât să transpună practicile asociate cultului zeilor într-un plan pur uman, secular, al practicilor curente ce desfată simțurile – o celebrare a vieții, în fond –, precum și în pregătirea morților pentru întâlnirea cu zeii parfumați. Îmbălsămarea este singura cale la îndemână pentru dobândirea nemuririi, de vreme ce ea transformă cadavrul descompus într-o ființă eternă și parfumată. Morții nu se degradează și nici nu se descompun, aneantizându-se în cele din urmă, ci trec într-un alt regim ontologic, al cărui semn este parfumul divin, mimat, în timpul vieții de aici, de parfumurile create de om. Parfumul devine, așadar, un suflu dătător de viață, prin care fie zeii, fie oamenii îi pot reanima pe cei plecați dintre noi. Iar dacă nu-i pot reanima, atunci cel puțin îi pot ajuta să treacă în lumea divină. Pe lângă îmbălsămare, egiptenii obișnuiau să așeze în mormântul celui decedat vase cu esențe parfumate, atât un memento al vieții plăcute de aici, cât și un gaj al petrecerii ontologice.

 

 

Plecat din lumea de aici, cel decedat este absent, dar totodată el rămâne prezent prin urma sa olfactivă și, deci, prin amintirile pe care i le păstrează cei vii. Dacă reanimarea propriu-zisă nu este cu putință, reactivarea amintirilor și reapariția unei aure fantomatice a celui răposat devin posibile, în schimb, prin intermediul artificiului parfumului. Îi păstrăm pe cei dispăruți dintre noi prin amprenta lor olfactivă, pe care o reiterăm ori de câte ori dorim să o intensificăm, să „dăm carne” umbrei lor. Totodată, dorind cu disperare să credem că absența lor nu este și o dispariție completă, îi pomenim prin ofrande, pomeni și alte practici menite să-i țină „vii” – cel puțin în memoria noastră și a celor care i-au cunoscut.

 

„Mamă, ai murit acum trei ani. Nu mai merg la mormântul tău. Prezența ta îmi este îndeajuns. Un foșnet, o respirație: ești aici. Îți miros parfumul: Habit Rouge de la Guerlain.” — Margarita Karapanou, Mamă, Editura Okeanida, Atena, 2004

 

Parfumul este recuperarea deplină a unei absențe prezente, este o chemare și o afirmare a vieții, aruncând un văl peste adevărul urât mirositor. Promisiune a nemuririi imposibile, el ne însoțește și ne alină durerea ce duhnește a disperare, o iluzie plăcută, de care avem nevoie pentru a nu înceta să respirăm și, deci, să sperăm.