PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

MIROSUL ÎN PICTURĂ — DOUĂ IPOSTAZE

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub  

 

La Muzeul Naţional Brukenthal - SIBIU există seria de tablouri intitulată „Cele cinci simțuri”, serie pictată la mijlocul secolului XVII de către Gonzales Coques (Școala flamandă). Am (re)descoperit-o recent, când am vizitat muzeul împreună cu fiica mea. O serie de tablouri care impune un răgaz privitorului, unul neașteptat, având în vedere faptul că tablourile sunt amplasate aproape de ieșirea din sala palatului unde sunt expuse. Neașteptatul este confirmat și de felul cum sunt reprezentate vizual cele cinci simțuri, pictorul făcând apel la mișcări corporale specifice care indică activarea simțului respectiv și corelarea dintre acțiune și organul de simț. Așa se face că la auz, de exemplu, subiectul tabloului este un violonist, ale cărui urechi nici măcar nu se văd, fiind bine ascunse de plete. Auzul este redat prin poziția corporală specifică – mâna care mânuiește bine arcușul viorii, astfel încât sunetele să se compună într-o melodie plăcută oricui o ascultă. Am fost curioasă să văd cum este reprezentat mirosul, căci acesta este destul de dificil de redat la nivel vizual, iar de multe ori avem de-a face cu clișee vizuale care nu traduc nimic din complexitatea olfactivului. Subiectul este un bărbat îmbrăcat auster, într-o haină neagră, ce aduce mult cu cea a călugărilor, dar nasturii te duc cu gândul la o oarecare poziție în ierarhia socială; el are în mâna dreaptă ceva ce seamănă a pară – nu fructul, ci cea care era folosită pe vremuri la pulverizarea parfumurilor –, iar mâna stângă este dusă la nas pentru a fi mirosită. Ochii trădează curiozitate, explorare și o subtilă plăcere, semn că mirosul care i-a invadat nările îi place. Un tablou lipsit de ornamentică, dar extrem de sugestiv.

Privind seria pictată de Gonzales Coques, mi-am dat seama cât de complicate ni-s viețile, din moment ce nu mai reușim să exprimăm atât de simplu ceea ce simțim. Astăzi, avem nevoie de acolade, paranteze și ocolișuri de tot felul pentru a exprima ceea ce pe fond se traduce în două cuvinte simple – plăcere vs dezgust. Din nevoi pe care marea majoritate a oamenilor nu le înțeleg, tocmai pentru că țin de politici sociale, și nu de natura umană ca atare, am ajuns să complicăm scările de evaluare, să gradăm plăcerea în infinit de multe subtonuri. Așa am ajuns să nu ne mai dorim de multe ori, de prea multe ori, să ne exprimăm instantaneu plăcerea sau dezgustul, să ne ascundem propriile reacții în spatele unor văluri de ipocrizie socială. Deși epoca căruia i-a aparținut Coques e plină de convenții sociale, realist vorbind, când privim un astfel de tablou, ne dăm seama că astăzi convențiile acestea sunt cu mult, mult mai multe decât ne place să credem.

Coques aparține Școlii flamande de pictură, dar să vedem cum e cu reprezentarea mirosului la un reprezentant al școlii venețiene de pictură, un renascentist prin definiție, Carpaccio. Apropo, dacă dați un search pe Google pe Carpaccio, nici gând să vă apară în primele căutări linkuri cu pictorul, ci doar cu celebrul fel de mâncare, de unde se deduce că trăim într-o epocă în care gustul are supremația momentului în împărăția simțurilor.

Despre unul dintre celebrele tablouri ale lui Carpaccio am citit recent în cartea scrisă de Victor Ieronim Stoichiță, Despre trup. „Viziunea Sfântului Augustin” este un tablou pe cât de simplu ca subiect, pe atât de simplu ca reprezentare, semn că a reda o viziune la nivel vizual este prilej de etalare de meșteșug. Stoichiță dedică un întreg capitol reprezentărilor telepatice în pictură, viziunile ocupând un loc special, iar ceea ce-l interesează pe el în mod predilect este ce loc ocupă și ce rol capătă corpul uman în toată această reprezentare. Tabloul lui Carpaccio este de dimensiuni mari, 141 x 211 cm, semn că viziunea cere spațiu de detaliere, contextualizare exactă a evenimentului și o acordare de sens tuturor lucrurilor prezente (în cadru), care devin martori. Sfântul Augustin este așezat în lateral, nu ocupă centrul cadrului nici pe departe, dar cu atât mai interesant este de analizat rolul corpului – cum se produce viziunea la modul concret? Ce rol are mirosul în toată această creație? Îi dăm sau nu voie să se manifeste? Ne slujim de el ca martor al viziunii în sine? Este el un indicator al prezenței de facto a lui Dumnezeu în preajma ființei umane? Dacă luăm toate acestea în calcul, ne dăm seama cât de importantă este delegarea mirosului unui... câine, prieten al omului, ființă necuvântătoare, una care nu posedă înțelepciune, dar care, în ciuda acestor lipsuri, este mai aproape de Dumnezeu decât omul. Iubirea față de necuvântătoare devine astfel mai mult decât un imperativ categoric, un precept biblic. Devine stare de fapt.

„Or, Carpaccio înțelege foarte bine că experiența telepatică implică o provocare vizuală esențială, fiindcă ea transcende vizibilul; în plus, în cazul respectiv, plurisenzorialitatea evenimentului este scoasă clar în evidență de textul-bază, ce insistă asupra indicibilului parfum și a misterioasei voci care însoțeau explozia luminoasă. Parfumul indescriptibil asupra căruia textul zăbovește totuși, ține fără îndoială de vechiul topos al morții «în miros de sfințenie». Confruntându-se cu această miză plurisenzorială, Carpaccio reușește într-un demers pe care ceilalți pictori – înaintea lui sau după el – l-au escamotat abil: el demonstrează că nu numai lumina, oricât de complexă ar fi ea, ci și parfumul subtil și sunetul ceresc pot fi captate prin mijlocirea picturalului, în măsura în care pictorul se dovedește capabil să le reprezinte recurgând la o gramatică a vizibilului. Așadar, cum să reprezinți în pictură acea «inestimabile odore»? Soluția apare aici prin introducerea unuia dintre cei mai populari actori din imagine [...]. Cu botul în vânt, urechile ciulite, privirea atentă, acest celebru cățeluș formează aproape un al doilea centru al reprezentării. El e personajul prin intermediul căruia se dezvăluie o prezență.” Victor Ieronim Stoichiță, Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, Editura Humanitas, 2020, pp. 342-343

Nu pot să nu mă întreb oare când am văzut eu un câine într-o mânăstire – catolică sau ortodoxă, nu contează. Oare când am scos definitiv animalele din aceste spații? De unde nevoia de a separa atât de clar lumile? Să fie oare un semn de neîncredere în ceea ce ne spun necuvântătoarele? Sau semn de căutare ferventă a ceea ce, de fapt, avem sub ochii noștri? În bisericile și mânăstirile noastre bate vânt de singurătate, rareori mai miroase a tămâie (în locașurile ortodoxe și doar în timpul slujbei) și, din păcate, nici tămâia nu mai este naturală în totalitate. Au rămas pe pereți semnele milioanelor de lumânări arse de-a lungul timpului, fumul lor acoperind în straturi protectoare frumusețile unor lumi pierdute de mult. Am ajuns să nu-mi doresc restaurarea unei picturi, ci doar conservarea ei, să vreau doar să ghicesc ce se află sub straturile de fum și praf. Dincolo de straturile prezentului se ascund și mirosuri pierdute de mult, prea mult timp, iar acestea, odată scoase la suprafață, se pierd iremediabil.